Ana Blandiana - Poem

Gellu Naum - Poem

Constanţa Buzea - Poem

Cezar Ivănescu - Poem

Duiliu Zamfirescu - Biografie

 
Scriitorul român Duiliu Zamfirescu s-a născut pe 30 octombrie 1858, în Plăineşti (azi Dumbrăveni), judeţul Vrancea.

În perioada 1877 - 1880, Duiliu Zamfirescu urmează cursurile Facultăţii de Drept de la Bucureşti. În anul 1881, practică o scurtă perioadă avocatura la Focşani, urmând ca un an mai târziu să devină redactor la ziarul România Liberă din Capitală.

Duiliu Zamfirescu îşi face debutul în literatură în anul 1883 cu volumul "Fără titlu", publicat în revista "Literatorul", condusă de Alexandru Macedonski. În acelaşi an intra în cercul Junimii. În anul 1888 începe colaborarea cu revista Convorbiri literare, în care a publicat o mare parte din operele sale. Noapte bună, Locotonentul Sterie, Spre Mare, Conu Alecu Zăgănescu, Subprefectul şi Străbunii noştri reprezintă câteva dintre acestea.

Duiliu Zamfirescu scrie în anul 1911 primul roman epistolar-filozofic din literatura romană, întitulat "Lydda", dar cea mai importantă contribuţie a sa la literatura română o reprezintă cele şase romane din Ciclul Comaneştenilor: Viaţa la ţară, Tănase Scatiu, În război, Îndreptări, Anna, Ceea ce nu se poate.

În anul 1916 Duiliu Zamfirescu este ales preşedinte al Societăţii Scriitorilor din România, iar în 1918 devine vicepreşedinte al Academiei Române.

Duiliu Zamfirescu moare pe 3 iunie 1922 la mănăstirea Agapia din judeţul Neamţ.

Tudor Arghezi - Biografie

Tudor Arghezi s-a născut în 21 mai 1880 în Bucureşti - şi a decedat la 14 iulie 1967 în Bucureşti.

Întreaga să operă poetică este sub semnul originalităţii  şi marchează o anumită vârstă a literaturii române. Tudor Arghezi a scris literatură pentru copii, teatru, proză şi pamflete.

Între anii 1891-1896 a urmat cursurile Liceului Sf. Sava, iar în 1896 a debutat sub îndrumarea lui Alexandru Macedonski în "Liga ortodoxă" cu numele Ion Theo, deoarece numele său real este Ion N. Theodorescu. Numele Arghezi a fost inspirat după  cum spune însuşi poetul de la vechiul nume al Argeşului, Argesis.

Între 1900 - 1904 scriitorul se călugăreşte la Cernica, mărturisind ulterior că nu a fost foarte atras de viaţa călugărească.

La scurt timp după debutul poetului în "Liga Ortodoxă", Macedonski spunea:

"Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanţă fără mărgini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnică versificării, cu toate banalităţile de imagini şi idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi şi în străinătate, ca o culme a poeticii şi a artei.

În 1905 a început să călătorească în străinătate. A stat puţin timp la Paris, apoi s-a mutat la Freiburg. A urmat cursurile Universităţii Freiburg şi a scris aici numeroase poezii.  S-a mutat apoi la Geneva, şi-a continuat cariera de scriitor şi pentru a-şi câştiga existenţa a lucrat în atelierul unui bijutier.

Pentru activitatea remarcabilă primeşte în 1936 şi în 1946 Premiul Naţional de poezie. În 1955 a fost ales membru al Academiei Române. În 1965 a primit Premiul Internaţional Johann Gottfried von Herder.

Opere:

Cuvinte potrivite, poezii, 1927
Icoane de lemn, tablete, 1929
Poarta neagră, tablete, 1930
Tablete din Ţara de Kuty, povestiri swiftiene, 1933
Ochii Maicii Domnului, 1934
Cărticica de seară, poezii, 1935
Cimitirul Buna-Vestire, roman parabolic, 1934
Versuri, 1936
Ce-ai cu mine vântule?, 1937
Lina, roman, 1942
Eminescu, studiu critic, 1943
Versuri alese, 1946
Bilete de papagal, 1946
Prisaca, 1948, poeme pentru copii
1907-Peizaje, 1955
Pagini din trecut, publicistică, 1955
Cântare omului, 1955
Frunze, 1961
Poeme noi, 1963
Cadenţe, 1964
Silabe, 1965
Răzleţe, 1965
Versuri lungi, 1965
Ritmuri, 1966
Litanii, 1967
Noaptea, 1967.


*****************************************************

Tudor Arghezi, poet, prozator şi gazetar cu o carieră literară întinsă şi foarte bogată, unul dintre autorii de prim rang a-i perioadei interbelice. Biografia sciitorului, plină de cotituri, a rămas până astăzi controversată în multe detalii. S-a născut la 23 mai 1880 la Bucureşti, într-o familie originară din Cărbuneşti – judeţul Gorj. Numele său adevărat a fost Ion N. Theodorescu; pseudonimul Arghezi este explicat de scriitor ca fiind în legătură cu Argesis, vechiul nume al râului Argeş. Copilăria nu i-a lăsat scriitorului decât amintiri dureroase, acesta mărturisind: “Este cea mai amară vârstă a vieţii. N-aş mai voi să fiu o dată copil”.

În perioada de şcoală, câteva chipuri i-au încălzit sufletul. Pe blândul învăţător Abramescu şi pe profesorul de română Gîrbea îi va evoca, peste ani, cu dragoste şi recunoştinţă.

Între 1891-1896 a urmat cursurile Liceului “Sfântul Sava”, perioadă în care se împrieteneşte cu viitorii scriitori Gala Galaction şi N. D. Cocea. “… această prietenie a alcătuit pentru noi o insulă, o concretizare de aspiraţii comune … pentru toată viaţa. Insula noastră nu a cunoscut invidia şi orgoliul”. În 1896, la 16 ani se produce şi debutul său literar, sub îndrumarea lui Alexandru Macedonski, în revista “Liga Ortodoxă”. Poetul se semnează cu numele său real, Ion Theo. Nu-şi încheie studiile, începe să lucreze în fabrică.

Începând cu 1900 şi până în 1904, poetul este călugăr la Mănăstirea Cernica. Acolo, în liniştea chiliei va învăţa, pe îndelete, taina mânuirii cuvintelor.

În 1905 pleacă într-o călătorie prin străinătate, la Paris apoi prin Elveţia, la Mănăstirea Cordelierilor, unde este rugat insistent să devină catolic. Plictisit de insistenţe, se mută la Geneva, unde scrie poezii, asistă la cursurile universităţii şi lucrează într-un atelier de inele şi capace de ceasornice din aur pentru a-şi câştiga existenţa. Totodată, în cursul anului 1909 vizitează Italia.

În 1912 revine în România. Până în 1916, când România intră în primul război mondial, publică versuri, pamflete şi articole polemice la “Facla”, “Viaţa Românească”, “Teatru”, “Rampa”. În 1918, în timpul realizării Marii Uniri, împreună cu alţi 11 ziarişti şi scriitori este închis în penitenciarul Văcăreşti, acuzat de trădare pentru că se pronunţase în favoarea neutralităţii României în primul război mondial.

Prima sa carte de poezie, “Cuvinte potrivite” apare, cu întârziere, în 1927. Poetul avea 47 de ani. Sub direcţia sa, în anul următor, apare ziarul “Bilete de papagal”. Debutul în proză se produce în 1929, odată cu apariţia cărţii “Icoane de lemn”.

În 1931 apare volumul de versuri “Flori de mucigai”, legat ca de altfel şi “Poarta neagră” de anii de detenţie. Tot acum, pentru copii, publică volumul în proză “Cartea cu jucării”, inaugurând o direcţie secundară în creaţia sa, ce va continua mai apoi cu volumele: “Cântec de adormit Mitzura”, “Buruieni”, “Mărţişoare”, “Prisaca”, “Zdreanţă”, etc.

În 1934 apare romanul “Ochii maicii domnului” în care este evocată dragostea maternă şi devotamentul filial. Urmează în 1935 “Versuri de seară”, romanul “Cimitirul Buna-Vestire” – 1936, volumul de versuri “Hore” – 1939, romanul “Lina” – 1942.

Sub genericul “Bilete de papagal” publică pamflete usturătoare pentru care este cercetat de poliţie (1943). La 30 septembrie 1943 apare excepţionalul pamflet “Baroane” în care este atacat ambasadorul german la Bucureşti, Manfred von Killinger. Ziarul este imediat confiscat iar autorul închis la Bucureşti şi ulterior în lagărul de la Târgu Jiu.

Odată cu instaurarea regimului comunist, în 1944, iese din lagăr. Este reabilitat, distins cu titluri şi premii, ales membru al Academiei Române şi sărbătorit ca poet naţional la 80 şi 85 de ani. În 1965, Universitatea din Viena îi decernează premiul “Gottfried von Herder”, iar Academia Sârbă de Ştiinţe îl alege membru al secţiei de literatură. Publică: “1907 – peisaje”, “Cântare omului”, “Stihuri pestriţe”, “Poeme noi”, “Cu bastonul prin Bucureşti”.

Deși Arghezi nu este singurul poet care s-a lăsat fascinat de universul mărunt, nicăieri ca la el lumea viețuitoarelor fără grai nu a căpătat un contur mai unitar și mai complex. Toate aceste viețuitoare se află într-un fel de dependență afectivă față de om (“Cântec de adormit Mitura”, volumul “Copilărești”).

În 1967, pe 14 iulie, se stinge din viaţă, fiind înmormântat, alături de soţia sa Paraschiva, în grădina casei din strada Mărţişor. Casa a devenit astăzi muzeu.

Articol îngrijit de: Vlada Afteni

Bibliografie (surse):

   1. www.tudorarghezi.eu
   2. Tudor Vianu, Scriitori români, Vol. III, Ed. Minerva, București, 1971;
   3. Nicolae Balotă, Opera lui Tudor Arghezi, 1979.

Ştefan Augustin Doinaş - Biografie

Ştefan Augustin Doinaş (pseudonimul lui Ştefan Popa) s-a născut la 26 aprilie 1922 în comuna Caporal Alexa din judeţul Arad, "într-o casă de oameni înstăriţi" (este expresia folosită chiar de poet, într-o convorbire din 1998 cu publicistul Emil Simandan, din care vom mai cita în acest c.v.). împrejurarea, norocoasă în perioada dinainte de război, se va dovedi nefastă după instaurarea comunismului ("Pe vremea represiunii comuniste părinţii mei au fost declaraţi chiaburi, în fond erau proprietarii a 16 ha de pământ!").

Viitorul poet urmează şcoala primară în satul natal ("în satul meu se făcea o şcoală extrem de serioasă..."), iar apoi Liceul "Moise Nicoară" la Arad (care "avea un extraordinar director, pe Ascaniu Crişan, profesor de matematici"). Profesorul de română care îl cucereşte pe tânărul venit de la ţară este Alecu Constantinescu (tatăl dramaturgului Paul Everac).

Încă din liceu, Ştefan Augustin Doinaş citeşte poezie ( Vasile Alecsandri, Bolintineanu, Mihai Eminescu, Octavian Goga, George Coşbuc, dar şi Tudor Arghezi, Ion Barbu, Stephan Mallarme ) şi critică de poezie ("Menţiunile critice ale lui Perpessicius - alături de el, adevăratul meu dascăl de poezie a fost Vladimir Streinu").

În toamna lui 1941, absolventul de liceu pleacă la Sibiu - unde se refugiase Universitatea clujeană, după trecerea Ardealului de Nord sub jurisdicţie maghiară - şi se înscrie la Medicină, dar încă din primul an frecventează şi cursurile de la Litere şi Filosofie.

În 1944 se şi transferă la această facultate, unde îi are ca profesori pe Lucian Blaga la istoria culturii, pe Liviu Rusu la estetică, pe D.D. Roşca la istoria filosofiei şi la filosofia generală. Activează în cadrul Cercului literar, alături de I. Negoiţescu, Radu Stanca, Ion D. Sîrbu, Cornel Regman, Eugen Todoran, Ovidiu Cotruş, Radu Enescu ş.a.

În 1948 absolvă facultatea şi se întoarce ca profesor în satul său natal; predă apoi româna la Halmagiu, în continuare la Gurahonţ, în total şapte ani de profesorat. În această perioadă scrie o piesă de teatru, Brutus şi fiii săi, un ciclu de sonete intitulat "Sonetele mâniei". În timpul studenţiei clujeano-sibiene din anii războiului, a fost unul dintre componenţii de seamă ai Cercului Literar de la Sibiu şi a semnat chiar "Manifestul" acestuia, care a apărut în ziarul Viaţa în 1942.

A debutat în 1939, cu o poezie, în Jurnalul literar, câştigând apoi, cu volumul Alfabet poetic, în 1947, premiul Eugen Lovinescu. Volumul însă nu a mai apărut, din cauza instaurării comunismului, eveniment tragic ce l-a trimis în spatele gratiilor pentru convingerile sale.

Ştefan Augustin Doinaş a reuşit să debuteze în poezie abia în 1964, cu volumul "Cartea mareelor", în care trecea de la baladă la o poezie cerebrală. A teoretizat alături de alţi poeţi membri ai Cercului literar de la Sibiu (în special Radu Stanca) estetica baladei în poezie. Alte volume, Omul cu compasul (1966), Seminţia lui Laocoon (1967), Papyrus (1974).

Abia în 1978 reuşeşte să-şi publice volumul Alfabet poetic. Mai publică Hesperia (1979) şi Foamea de UNU (1987), înainte de anul de răscruce 1989.

Ştefan Augustin Doinaş este şi autorul unor cărţi de eseuri şi reflecţii pe marginea poeziei româneşti şi a poeziei în general: Lampa lui Aladin (1970), Poezie şi modă poetică (1972), Orfeu şi tentaţia realului (1974), Lectura poeziei (1980). Cel mai cunoscut poem al său, unul dintre cele mai frumoase scrise vreodată în limba română este Mistreţul cu colţi de argint.

A fost, în ultimul deceniu al vieţii, directorul revistei Secolul XX, apoi preşedintele fundaţiei cu acelaşi nume. Activitatea sa literară acoperă toate genurile, meritele sale culturale şi literare i-au fost recunoscute din plin, poetul devenind academician în anul 1992. A murit pe data de 25 mai 2002.

Mircea Ivănescu - Biografie

Mircea Ivănescu (n. 26 martie 1931), scriitor, poet, eseist şi traducător român contemporan considerat a fi unul dintre cei mai importanţi poeţi români contemporani şi un pionier al postmodernismului în Europa Centrală şi de Est.

Traducător al unui număr însemnat de romane precum "Ulise" al lui James Joyce, o capodoperă a traducerilor în limba română.

A tradus şi o serie de povestiri, jurnale şi corespondenţa ale lui Franz Kafka.

A tradus masiv din poezia americană, cu care de altfel poeziile sale sunt înrudite. Multiplu premiat pentru poezia şi traducerile sale, Mircea Ivănescu a fost propus în 1999 pentru premiul Nobel pentru literatură de către Asociaţia scriitorilor Profesionişti din România, la solicitarea Comitetului Nobel al Academiei suedeze.

A absolvit în 1954 Facultatea de Filologie (secţia franceză) a Universităţii Bucureşti. A fost, pe rând, redactor la Agerpres, la revista Lumea, la Editura pentru Literatură Universală şi la revista "Transilvania" din Sibiu. De la volumul de debut din 1968 şi până la versurile recente, incluse în selecţia "Din periodice şi inedite", de-a lungul a peste trei decenii, poezia lui Mircea Ivănescu a rămas egală cu ea însăşi, atât în ritmul producerii, cât şi în calitatea ei estetică.

S-a spus despre Mircea Ivănescu că este un poet "care nu încape într-o antologie" (Ion Bogdan Lefter). A scris poeme despre personajul Mopete, numele reprezentând o anagramă a cuvintelor poet şi poem.

Mihail Eminescu - Biografie

Mihai Eminescu s-a născut la Botoşani la 15 ianuarie 1850. Este al şaptelea dintre cei 11 copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei, şi al Ralucai Eminovici, născută Jurăscu, fiică de stolnic din Joldeşti.

Îşi petrece copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu. Între 1858 şi 1866 urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi. Termină clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după care face două clase de gimnaziu.

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul iar elevii scot o broşură în care apare şi poezia "La mormântul lui Aron Pumnul", semnată de M. Eminoviciu.

La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista "Familia", din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia "De-aş avea". Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat şi de poet, iar mai târziu de alţi membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în "Familia" alte cinci poezii.

Din 1866 până în 1869 pribegeşte pe traseul Cernăuţi - Blaj - Sibiu şi Giurgiu - Bucuresti. De fapt, sunt ani de cunoaştere prin contact direct cu poporul, limba, obiceiurile şi realităţile româneşti.

A intenţionat să-şi continue studiile însă ajunge sufleor şi copist de roluri în trupa de teatru a lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formaţia lui Mihai Pascaly. La recomandarea acestuia, se mută ca sufleor şi copist la Teatrul Naţional, unde îl cunoaşte pe I. L. Caragiale. Continuă să publice în Familia, scrie poezii, drame ("Mira"), fragmente de roman ("Geniu pustiu") şi face traduceri din limba germană.

Între 1869 şi 1872 îşi continuă studiile ca student la Viena. Urmează ca "auditor extraordinar" Facultatea de Filozofie şi Drept (dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi). Activează în rândul societăţii studenţeşti (printre altele, participă la pregătirea unei serbări şi a unui Congres studenţesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ştefan cel Mare), se împrieteneşte cu Ioan slavici, o cunoaşte la Viena pe Veronica Micle şi începe colaborarea la "Convorbiri literare".

Între 1872 şi 1874 e student la Berlin şi "Junimea" îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene. Se reîntoarce în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877 ca director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui şi redactor la ziarul "Curierul de Iaşi".

În tot acest timp continua să publice în Convorbiri literare, devine bun prieten cu Ion Creangă pe care-l determină să scrie şi-l întroduce în lumea de la "Junimea".

Situaţia materială a geniului devine cu timpul nesigură, apar necazurile în familie (moartea mamei).

În 1877 se mută la Bucureşti, unde până în 1883 este redactor apoi redactor-şef (în 1880) la ziarul "Timpul". Desfăşoară o activitate publicistică excepţională care-i ruinează însă sănătatea. În anul menţionat scrie marile poeme care l-au consacrat drept fiind un geniu al poeziei româneşti (seria scrisorile, Luceafărul, etc.).

În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav fiind internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la un institut de lângă Viena. În decembrie i se publică volumul "Poezii", cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu).

Anii dintre 1883 şi 1889 sunt ani de boală, cu reveniri şi recăderi din ce în ce mai dese. Mihai Eminescu se stinge din viaţă la 15 iunie 1889 în jurul orei 4, în sanatoriul doctorului Şuţu. Este înmormântat la Bucureţti, în cimitirul Bellu.

În cartea "Viaţa lui Mihai Eminescu" (1932), G. Călinescu a scris emoţionante cuvinte despre moartea poetului: "astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale".

Bibliografie (surse):

1. Limba şi literatura română cl. XII, ediţia 2000;
2. www.ro.wikipedia.org;
3. Limba şi literatura română, aprecieri critice.

Nichita Stănescu - Biografie

Nichita Stănescu, mare poet şi eseist român, aparţine structural poeziei moderniste sau neomodernismului românesc din anii 60-70. S-a născut pe 31 martie 1933, la Ploieşti, judeţul Prahova.

Tatăl: Nicolae H. Stănescu - s-a născut la 19 aprilie 1908. Pe linie paternă, Nichita Stănescu provine dintr-o familie de mici meşteşugari şi comercianţi români, la origine ţărani prahoveni veniţi în Ploieşti pe la începutului secolului al XIX-lea.

Mama: Tatiana Cereaciuchin - s-a născut pe 16 februarie 1910, la Voronej, într-o familie de condiţie nobilă din părţile Doneţului, refugiată apoi în România. Se mută la Ploiesti unde îl va întâlni pe Nicolae H. Stănescu. Părinţii lui Nichita se vor căsători la 6 decembrie 1931.

Între 1944-1952 poetul urmează cursurile liceului "Sf. Petru şi Pavel", devenit "I.L. Caragiale", din Ploieşti şi în perioada 1952-1957 studiază la Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii din Bucureşti. S-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, iubirea sa din adolescenţă, în 1952, însă se desparte de aceasta după un an. La 6 iunie 1962 se căsătoreşte cu Doina Ciurea, a cărei dragoste ce va dura aproape zece ani îi va fi inspirat tema volumului "O viziune a sentimentelor".

În 1980 a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură.

În 1983 a încetat din viaţă la Spitalul Fundeni din Bucureşti.



************************************************************

Copilarie

1933-03-31   Se naste la Ploiesti Hristea Nichita Stanescu , nimeni altul decat scriitorul care a marcat secolul XX prin versurile sale de o rasunatoare franchete si melodicitate. Este fiul lui Nicolae H. Stanescu si al Tatianei N. Stanescu. Tatal, Nicolae Stanescu , se trage dintr-o familie de mici comercianti . Mama, Tatiana Cereaciuchin, de asemenea provenea dintr-o familie de mici nobili . Cei doi se vor casatori spre sfarsitul anul 1931. Peste un an si jumatate avea sa vina pe lume tanarul Nichita care va bucura viata tinerilor parinti. Va primi numele ambilor bunici, Nichita si Hristea , insa parintii il vor alinta Nini.
1934 - 1940   Nini era fermecator si buclat. Parintii sai isi dorisera o fetita de aceea il imbracau cu rochite si costumase fanteziste croite de tatal lui : ' copilul era purtat pana la trei-patur ani in chip de fetita si tuns cu breton". Are loc o intalmplare, in care sesizeaza diferentele intre fetitele din vecini si el si are loc prima razvratire a lui Nini: refuza sa mai umble astfel costumat. " Ca statura eram un copil necrescut si , peste faptul ca eram extrem de mic, eram si insuportabil si, pe deasupra, si mofturos la mancare". Facea destule pozne si nazuri dar isi primea "rasplata" de la parinti: o chelfaneala binevenita.
1938   Se naste sora sa, Mariana Elena. Copiii vor fi educati de parinti indeaproape insa vor avea si o fata pentru ingrijirea copiilor - Ana Szilagyi.
1940 - 1944   Urmeaza cursurile Scolii primare nr. 5 din Ploiesti, cu severul institutor Popescu. Din cauza razboiului insa este nevoit sa-si continue clasa a III-a la Busteni. Obtine " Premiul intii pentru silinta la invatatura si buna purtare". Clasa a IV-a o absolva impreuna cu parintii in refugiu la Valenii de Munte.

Adolescenta

1944 - 1948   Este elev in clasele gimnaziale la Liceul " Sf.Petru si Pavel" din Ploiesti. Este coleg si foarte bun prieten cu Eugen Simion. Nu se va remarca in mod deosebit la nicio materie, ia lectii de pian si incepe sa scrie versuri. Descopera lectura iar tatal sau este cel care ii cumpara carti alimentandu-i setea de cunoastere, in timp ce mama ii cultiva placerea pentru muzica. Profesorul Nicolae Similache este cel mare il indeamna pe elevul Hristea Stanescu care scria in revista liceului, sa semneze si cu al doilea nume, Nichita. I se parea mai exotic si cu mai multa priza la public!
1948   Moare bunicul matern, fost profesor de stiinte exacte, care l-ar fi putut ajuta cu studiile.
1948 - 1952   Urmeaza cursurile liceale, in cadrul aceluiasi liceu " Sf. Petru si Pavel" devenit intre timp I.L.Caragiale. Continua sa scrie versuri in mod timid insa. Scrisul nu este singura sa pasiune va desena caricaturi pentru gazeta de perete a liceului pe care le va semna H. Impreuna cu prietenii sai nedespartiti : Emil Popescu, Mircea Petrescu, Valeriu Pirvan si Wolf Morel infiinteaza revista Bacaonia. Numele se tragea de la expresia " A face pe cineva de bacanie!". Ii place si sportul : joaca volei, face curse cu bicicleta, la fotbal ocupa psotul de portar. Este indragostit de Magdalena, sora prietenului sau Mircea Petrescu. Adolescenta va ramane insa pentru Nichita " varsta de aur" pe care o va evoca mereu.

Tineretea

1952-06-01   Pleaca la Bucuresti sa sustina examenul de admitere la Politehnica. Nichitase intoarce triumfator cu vestea ca a reusit la ... Romana . " Cand am auzit sa cadem jos" isi aminteau parintii si incearca sa-si convinga baiatul de ce e bine in viata." Decat un inginer prost mai bine un profesor bun!" raspundea tanarul Nichita.
1952-09-01 - 1957    Il aflam student la Facultatea de Filologie din Bucuresti . Desi initial se visase student la Politehnica, ajunge sa urmeze sectia de Limba si Literatura Romana. Acum il cunoaste pe Grigore Hagiu, prietenul sau de o viata.
1952-10-01   Se casatoreste cu colega lui de grupa, Magdalena Petrescu.
1953-10-01   Casatoria cu Magdalena Petrescu va dura doar un an.
1955   Transcrie Argoticele, pe care le pastra inca din liceu, care nu au fost publicate si vazute ca profund neserioase si scrise de un copil.
1955   Este indragostit de noua colega, Doina Ciurea. Spre sfarsitul facultatii, tinerii se vor logodi!
1956   In Amfiteatrul " Odobescu" il intalneste pe Nicolae Labis recitand poezia "Moartea Caprioarei". Are prima intalnire cu pictorul Tuculescu si se gandea sa se apuce de pictura. Va lega prietenii trainice cu Cezar Baltag, Fanus Neagu, Mircea Ivanescu.
1957   Traduce poezii din limba rusa, sarba si engleza, impreuna cu Matei Calinescu.
1957 - 1960   Ocupa pentru scurt timp functia de corector iar apoi redactor la sectia de poezie a Gazetei literare, director fiind Zaharia Stancu.
1957 - 1960   Locuieste in conditii precare si starea materiala lasa de dorit. Este insa inconjurat de buni prieteni care ii sunt alaturi : Mircea Ivanescu, Fanus Neagu, Nicolae Velea. Il va cunoaste personal si pe marele scriitor Tudor Arghezi care il va invita in casa lui , fiind convins ca in tanarul Nichita zace acel poet ce nu poate fi ingenunchiat de nimeni si de nimic.

Debutul

1957-03-01   Are loc debutul tanarului Nichita Stanescu . In revista Tribuna din Cluj ii apar poeziile Au fost oamenii multi ..., La lemne, Pamant. In Gazeta Literara din Bucuresti ii apare poemul 1907.

Tineretea

1957-04-01 - 1957-12-01   Ii mai apar in Gazeta literara o traducere Veghea din a. Tudal si poemele : Cantec de leagan, Femeia aceea, Deceniul republican. In Tribuna ii apare un triptic de dragoste Joc de unu, Despartirea de dimineata si Joc de doi.

Maturitatea

1959   Incepe colaborarea la Luceafarul, care ii va publica in mod constant poeziile.
1959   Apare volumul colectiv " Sub semnul revolutiei : 30 tineri poeti" unde Nichita apare cu 4 poeme. Alaturi de Nichita Stanescu vor mai fi prezenti si Cezar Baltag, Ana Blandiana, Romulus Vulpescu etc.
1959-09-01 - 1960   Dupa absolvirea facultatii este pentru scurt timp corector, cu jumatate de norma, la Gazeta literara.
1960   Este prezent din punct de vedere literar la revistele Contemporanul, Familia, Ramuri. Ateneu, Tomis , Arges, Astra, Vatra, Romania literara.
1960 - 1968   Este redactor la sectia de poezie a Gazetei literare.
1960-11-01   Pleaca ca bun de tipar volumul Sensul iubirii, semnat Nichita Stanescu.
1961   Apare volumul Sensul iubirii la Editura E.S.P.L.A. 112 pagini de poezii purtand semnatura lui Stanescu. Volumul de poezii primeste critici pozitive din partea criticilor .
1962 - 1962-02-01   Calatoreste la Hunedoara si la Resita trimis spre documentare la Combinatul siderurgic pentru " un contact mai itnim cu concretul". Va scrie cateva poeme cu tema siderurgista: Tarziu de vara, Sensul otelului.
1962-06-06   Se casatoreste cu Doina Ciurea. Se hotaraste sa faca acest pas dupa 10 ani de relatie. Un timp locuiesc cu parintii Doinei, apoi primind prima sa casa se muta pe Magistrala Nord-Sud la nr. 11. Aici vor avea loc cenacluri literare cu prietenii.
1963   Prima calatorie in afara granitelor, in Cehoslovacia.
1964   Apare volumul O viziune a sentimentelor, fiind inspirat in cea mai mare parte de povestea de dragoste pe care o traieste alaturi de sotia sa Doina Ciurea. Avea 118 pagini si costa 4 lei si 50 de bani. Este volumul care-l consacra ca un poet solar al puritatii adolescentine. Cartea primeste Premiul Uniunii Scriitorilor.
1964-06-05 - 1964-06-15   Face o noua calatorie de aceasta data in Finlanda pentru a participa la intalnirea tinerilor scriitori din Europa. Participa la manifestarile prilejuite de implinirea a 75 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. Descopera Praga, Berlinul, Copenhaga, iar orasul Helsinki pur si simplu il fascineaza descoperind "splendoarea noptilor albe".
1964-11-01   O cunoaste pe Gabriela Melinescu, poeta in plina afirmare. Relatia sa cu sotia este in impas . Nichita paraseste caminul conjugal preferand gazduirea prietenilor sai: Aurel Covaci si Gheorghe Tomozei care il vor gazdui pe rand.
1965   Se desparte dupa numai 3 ani de la casatorie de Doina Ciurea. Cu toate ca despartirea s-a produs inca din anul 1965 divortul in fapt al celor doi este infaptuit abia 16 ani mai tarziu, in anul 1981.
1965   Primeste primul premiu din cariera sa - Premiul Uniunii Scriitorilor - pentru volumul " O viziune a sentimentelor".
1965-03-01   La Editura Tineretului ii apare volumul Dreptul la timp, 84 de pagini de poezii.
1965-03-01   Este ales in comitetul de conducere al Uniunii Scriitorilor.
1965-05-01    Calatoreste in Iugoslavia pentru a participa la Festivalul de Poezie de la Strunga. Primeste "Premiul Mic" acordat tinerilor scriitori, pentru poemul Quadriga. Juriul macedonean il prefera pe Nichita Stanescu iar nu pe Evtusenko. Este prima sa recunoastere pe plan international.
1966   Apare in traducerea lui Nichita Stanescu volumul Versuri de Vasko Popa.
1966   Publica 11 Elegii, volum de seama al operei sale aparut la Editura Tineretului., in 84 de pagini.
1967   Alaturi de o delegatie a Uniunii Scriitorilor , calatoreste in Austria, Franta si Monaco.
1967   I se publica volumul Rosu vertical , la Editura Militara.
1967   Ii apare antologia Alfa, care cuprinde si cateva poeme inedite. Apare la Editura Tineretului
1967   Apare volumul Oul si sfera la Editura E.P.L.
1968   Apare volumul Laus Ptolemaei la Editura Tineretului.
1968-06-01   Se afla in Cehoslovacia unde viziteaza orasele Brno, Spielberk, Praga.
1969   Publica volumul de poezii Necuvintele, 216 pagini de poezii . Volumul apare la Editura Tineretului.
1969   Ii apare Un pamant numit Romania, la Editura Militara.
1969    Primeste Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul Necuvintele.
1969   Ii apare placheta Cinci degete, 16 pagini.
1969    Este numit redactor sef- adjunct al revistei Luceafarul, alaturi de Gheorghe Tomozei, Adrian Paunescu ai Fanus Neagu.
1969   Locuieste impreuna cu iubita sa, poeta Gabriela Melinescu pe aleea Romancierilor.
1969-12-01   Se afla in masina condusa de Nicolae Breban care face un accident pe soseaua Cimpina-Bucuresti. In acest accident este ranit grav Pop Simion. Nichita il insoteste pe prietenul sau aflat intre viata si moarte la spital si sta toata noaptea incurajandu-l cat timp a durat operatia.
1970 - 1973   Este redactor sef adjunct la Romania literara, revista condusa de Nicolae Breban.
1970   Ii apare volumul 11 Elegii in dubla traducere : romana -engleza si romana-franceza.
1970   Apare volumul In dulcele stil clasic la Editura Eminescu, in 212 pagini si a doua antologie de autor, Poezii, la Editura Albatros, 248 de pagini.
1970    Calatoreste la Belgrad, unde va aduna amintiri care se vor regasi in volumul Belgradul in cinci prieteni. Cei cinci prieteni erau : Anghel Dumbraveanu, Petre Stoica, Adam Puslojic si Srba Ignjatovic.
1970   Se desparte de iubita sa, Gabriela Melinescu.
1970   Sustine o rubrica lunara la revista Argesul a prietenului Tomozei.
1970   Scrie o prefata la traducerea lui Aurel Covaci din T.S.Elliot - Poeme.
1971   Apar in R.S.F. Iugoslavia doua carti traduse si ingrijite de prietenul sau, Adam Puslojic : Beograd u pet priatelija (Belgradul in cinci prieteni ) si Nereci.
1971   Face calatorii in Italia , la Venetia si Roma " Dupa ce am vazut Pieta de Michelangelo am devenit un om cult".
1971-07-01 - 1971-08-01   Se afla la Londa. Participa la al patrulea Festival de poezie - Poetry International. Prezenta poetului roman a fost remarcata de presa britanica, dupa ce acesta s-a fotografiat alaturi de W.H.Auden.
1972   Obtine pentru a treia oara Premiul Uniunii Scriitorilor de aceasta data pentru volumul de eseuri Cartea de recitire, aparut la Editura Cartea Romaneasca, 150 de pagini.
1972   Apare versiunea in limba romana a volumului Belgradul in cinci prieteni la Editura Dacia din Cluj, 62 de pagini si Maretia frigului-Romanul unui sentiment la Editura Junimea din Iasi, 190 pagini.
1972   In Biblioteca Arges ii apare a doua placheta " O litera in oglinda". Se difuzeaza numai cu revista Arges.
1972   Locuieste in cartierul Drumul Taberei din Bucuresti, intr-un apartament de doua camere ai caror pereti sunt tapetati cu icoane pe sticla si lemn. In aceasta perioada colectioneaza ceasuri vechi pe care le face cadou prietenilor.
1972-10-01   Il gasim in Franta, unde viziteaza Parisul.
1972-11-01   Nichita le scrie o vedere parintilor din Rothenbuch si Freiburg.
1973   Ii apare antologia Clar de luna, la Editura Junimea. Cele 267 de pagini cuprindeau numai poezii de dragoste.
1973   In Biblioteca Arges apare a treia placheta: Ion Neculce- O sama de cuvinte asezate in chip de vers de catre Nichita Stanescu, 16 pagini.
1973    La Editura Flacara se publica volumul Strigarea numelui, 184 pagini, traducere in sirbo-croata de Adam Puslojic. Urmeaza o lunga serie de traduceri in reviste si volume.
1974   Ii apar traduceri in limba engleza si maghiara: Viziorgona, Orga de apa si The Still Unborn About the dead.
1974   Va calatori pentru a doua oara in R.F.G. cu ocazia campionatului mondial de fotbal.
1974-03-01   Sufera un preinfarct si este internat la Spitalul de Urgenta Floreasca. Are o revelatie asupra mortii sub forma unui ingrozitor tunel oranj. Poetul locuieste acum intr-un subsol la Ion Draganoiu.
1975   Primeste Premiul Gottfried von Herder din partea Universitatii din Viena.
1975   Primeste pentru ultima oara in timpul vietii Premiul Uniunii Scriitorilor.
1975   Il gasim publicist comentator la Romania literara.
1975    La Editura Minerva ii apare in colectia Biblioteca pentru toti sectia de autor Starea poeziei, 420 de pagini.
1975   Ii este tradusa opera si in limba suedeza : volumul Mapen mellan inalvor och verklighet in 47 de pagini.
1975   Se muta in ultima sa locuinta, Str. Piata Amzei la nr. 9, in Bucuresti. Locuinta era in apropierea locului unde Eminescu ii citise poezia "Luceafarul" criticului sau, Titu Maiorescu, si a celui unde familia Slavici l-a gazduit pe marele poet national.
1976-05-01   Calatoreste in Austria, pentru a i se decerna Premiul Herder. Evenimentul are loc in aula Academiei austriece de stiinte! Cumpara flori pentru doamnele coloniei romane din Viena si lalele negre pe care le imprastie pe strada pe care a locuit marele poet, Mihai Eminescu.
1976-09-01   Ia parte la Zilele literaturii sovietice la Chisinau.
1977   Scriitorul suedez Arthur Lundkvist il propune Academiei Suedeze pentru includerea pe lista candidatilor la Premiul Nobel.
1977-03-04    Moartea prietenilor sai, Al. Ivasiuc Nicolae Stefanescu, in urma cutremurului il va marca. Pe Nicolae Stefanescu incearca sa-l salveze, dar este prins sub darmaturi. Sufera o paralizie temporara pe partea stanga .
1978   Primeste Premiul " Mihail Eminescu" pentru volumul Epica Magna din partea Academiei Romane.
1978   Dupa o indelungata absenta editoriala ii apare la Editura Junimea volumul Epica Magna, cu ilustratii de Sorin Dumitrescu si totalizand 215 pagini. Cartea este lansata la Iasi si apoi la Bucuresti cu prilejul infiintarii unui teatru de poezie la Nottara.
1978-07-01   O cunoaste pe Todorita Tarita (Dora) pe atunci inca studenta, cea care ii va deveni, pste 4 ani, ultima sotie.
1979   In cadrul unei intilniri cu cititorii in aula Bibliotecii Centrale Universitare isi lanseaza volumul Opere imperfecte, 215 pagini. Cuprindea 12 desene de Sorin Dumitrescu.Poetul este afectat de neintelegerea muncii sale de atitia ani in care elaborase o arta poetica pe care el o considera mai nuantata decit cele anterioare.
1980   Nichita Stanescu este nominalizat de Academia Suedeza la Premiul Nobel pentru Literatura, alaturi de Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn.Laureatul va fi poetul grec Odysseas Elytis.
1980   Impreuna cu prietenul sau, Gheorghe Tomozei, editeaza Carte de citire, carte de iubire, 111 pagini cuprinzand versuri si proza poetica pentru copii.
1980   Apare la Belgrad o culegere Stanie poezije, in traducerea lui Petre Cirdu.
1980   Tot in acest an apare si monografia lui Ion Pop: Nichita Stanescu - spatiul si virstele poeziei.

Ultimii ani

1981   Primeste medalia " Meritul Cultural", clasa a II-a., cu ocazia implinirii a 60 de ani de la crearea Partidului Comunist Roman.
1981-08-01    Are prima criza de ficat cu o puternica hemoragie. Se hotaraste, desi are oroare de procedurile birocratice, sa divorteze de prima sa sotie, Doina Ciurea.
1981-10-01 - 1981-11-01   Crizele de ficat se repeta in toamna, poetul se interneaza la Spitalul Fundeni.
1981-12-31   Revine la acelasi spital la sfarsitul lunii decembrie. Revelionul il petrece aici in rezerva clinicii.
1982   Publica al doilea volum de eseuri Respirari, la Editura Sport-Turism, 383 de pagini.
1982   Publica volumul Noduri si semne la Editura Cartea Romaneasca, cu ilustratii semnate de Sorin si Doina Dumitrescu.
1982   Moare tatal poetului. Il va marca acest lucru si se va gandi din ce in ce mai tare la sfarsitul sau.
1982   Ii apar traducerile A szavak ellen si Pravoto na vreme.
1982   Calatoreste prin Macedonia si Iugoslavia.
1982-03-01   Primeste Premiul " Cununa de Aur" al Festivalului International " Serile de poezie de la Struga".
1982-07-01   Se casatoreste cu Dora, cea care va fi ultima sotie a scriitorului.
1982-10-01   Participa alaturi de scriitorul Marin Sorescu la Festivalul de poezie de la Belgrad, unde dicteaza prietenilor un ciclu de poeme, tiparit de acestia sub titlul Oase plingind, 70 de pagini cu desene facute de Nichita si fotografii cu acesta din timpul vizitei poetului.
1982-11-01   Aflat intr-o calatorie in Vrancea, Nichita isi fractureaza piciorul stang care se vindeca foarte greu. Va sta aproape sase luni cu el in ghips, imobilizat in casa. Dicteaza in acest timp Antimetafizica.
1982-11-10   Se scoala foarte tarziu, are aceeasi stare de somnolenta si, contrar obiceiului sau, cere multa cafea. La ceremonia din catedrala pictata de Tattarescu, Nichita participa ca la un recital muzical. Va canta la orga Pe langa plopii fara sot, un fragment din Bach si un vals, dedicate tinerilor casatoriti. Va mai cere formatiei sa cinte melodii sarbesti , pe melodia Macedonia le va aarat cum sa danseze dar si cantece ale bunului sau prieten Farcasu. Va consuma doar cateva pahare de vin. Spre seara, este invitat de protopopul Craciun, care locuia foarte aproape, sa deguste un vin bisericesc si sa admire cateva obiecte vechi de cult. Inainte de orele 21 poetul se retrage spre camera sa. Declara ca-i va astepta pe tinerii casatoriti caci are a le da unele sfaturi de viata. Pe la orele 23.30, cand acestia se intorc acasa gasesc umina aprinsa dar poetul doarme netulburat.
1982-12-01   Publica volumele de eseuri Respirari si Masina de meditat cu glas tare, ambele aparute la Editura Sport-Turism.
1983-03-31   Implinirea a jumatate de secol de viata . Nichita este sarbatorit in intreaga tara, atat prin manifestari cat si prin nenumarate articole inchinate marelui scriitor Nichita Stanescu. Cu toate ca nu lasa sa se vada oboseala. Ascunde fata de toti semnele bolii si afiseaza un optimism debordant, desi starea i se inrautateste de la o zi la alta.
1983-08-01   Este spitalizat in urma unei crize hepatice.
1983-08-01   Impreuna cu Augustin Fratila si sotia sa, Dora, calatoreste in Iugoslavia unde are o criza neobisnuit de grava, fiind necesara interventia medicilor.
1983-10-01    Participa la o tabara de creatie de la Teremia, in judetul Timis . Va sustine un recital de poezie la Timisoara.
1983-12-09   Se afla la Drobeta Turnu-Severin pentru a participa ca martor principal la casatoria prietenilor sai de familie Ofelia Rotaru si Alexandru Condeescu. Este incantat de calatorie dar marturiseste tinerilor care-l asteapta pe peron ca este foarte somnoros in urma noptilor nedormite din cauza certurilor unor prieteni pe care, pana la urma, ii impacase. La cina, Nichita dedica un poem gazdei, profesorul Nicolae Rotaru si se retrage devreme in camera sa, ceilalti urmarind programul televiziunii iugoslave.
1983-12-11   Duminica. Stau cu totii in casa, Nichita trezindu-se pe la pranz. Impreuna cu tinerii casatoriti si cu Dora face proiecte de viitor, vorbeste despre predarea antologiei Ordinea cuvintelor, chibzuieste cum vor ccheltui banii pe care poetul ar urma sa-i ia in urma unui premiu special despre care are stire ca i se va acorda in curind. Nichita decide sa se intoarca cu totii, a doua zi luni desi initial se gindise sa stea mai mult.
1983-12-12   Luni dimineata sunt cumparate bilete, dar cand se trezeste, spre pranz, Nichita se plange ca nu se simte bine si nu vrea sa manance nimic. Ramane in pat pana la ora plecarii trenului, dar intr-o cu totul alta stare decat cea din ziua anterioara. In tren calatoresc singuri intr-un compartimentin clasa I si Nichita, intins pe canapea, doarme tot drumul un somn agitat si cu dese intreruperi. Ajunge in Bucuresti la orele 22.30. Poetul face la despartire semne cu mana si isi invita a doua zi prietenii sa treaca pe la el. Ajuns acasa, Nichita se culca.
1983-12-13   Noaptea. Durerile din zona ficatului se accentueazasi simte ca nu mai poate respira. Doctorul Zeana, un prieten al sau venit in graba, cheama Salvarea. Pana la masina si apoi pe coridoarele Spitalului de Urgenta, Nichita merge pe picioarele sale si este tot timpul constient, dar criza se repeta cu si mai mare violenta si orice interventie ese zadarnica. La orele 2 si 10 minute, poetul Nichita Stanescu se stinge din viata in urma unei crize hepatice. Corpul neinsufletit este depus la Biserica Sf. Silvestru.
1983-12-14   Trupul neinsufletit al scriitorului este depus la Casa Scriitorilor pentru ca cei dragi si oamenii care l-au cunoscut sa isi poata lua ramas bun de la cel care a fost scriitorul Nichita Stanescu.
1983-12-15   Este inhumat la Cimitirul Bellu din Bucuresti, pe Aleea Scriitorilor , in fata mormantului marelui nostru poet Mihai Eminescu


******************************************************



Nichita Stănescu, numele la naştere Nichita Hristea Stănescu, (n. 31 martie 1933, Ploieşti, judeţul Prahova — d. 13 decembrie, Bucureşti, 1983) a fost un poet, scriitor şi eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române.

Tatăl poetului, Nicolae Hristea Stănescu, a fost ţăran prahovean care mai târziu a devenit meşteşugar şi comerciant ploieştean. Mama sa, Tatiana Cereaciuchin era parte a unei familii nobile din Rusia.

În perioada 1944 - 1952 a urmat Liceul “Sf. Petru şi Pavel”, devenit “Mihai Viteazul” din Ploieşti, pentru ca ulterior, între 1952 - 1957 să urmeze cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti.

În 1952, s-a căsătorit cu a doua dragoste a sa din adolescenţă, Magdalena Petrescu, dar cei doi se vor despărţi după un an. În 1962 s-a căsătorit cu poeta şi eseista Doina Ciurea, din a cărei dragoste se va plămădi tema volumului "O viziune a sentimentelor". Ulterior, fiind împreună cu poeta şi autoarea Gabriela Melinescu, se vor inspira reciproc în a scrie şi a construi universuri abstracte. În 1982 se căsătoreşte cu Todoriţa (Dora) Tărâţă .

Nichita şi-a adunat poeziile sale “băşcălioase”, scrise, după propriile sale cuvinte, “fără mamă, fără tată”, într-un volum numit "Argotice"— cântece la drumul mare şi publicat foarte târziu, după moartea sa, în 1992, de Doina Ciurea.

Este pentru scurt timp corector şi apoi redactor la secţia de poezie a Gazetei literare. În 1963 are loc prima călătorie peste hotare a poetului în Cehoslovacia. Trei ani mai târziu publică la Editura Tineretului un volum cu 11 elegii. Tipăreşte Necuvintele, care primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor. Mai apare şi volumul de poezii "Un pământ numit România". Este numit redactor-şef adjunct al revistei "Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu. În 1970 devine redactor-şef adjunct la "România literară”, revistă condusă de Nicolae Breban. Publică două noi volume de poezii: "Belgradul în cinci prieteni" şi "Măreţia frigului". Pentru volumul de eseuri "Cartea de recitire" obţine pentru a treia oara Premiul Uniunii Scriitorilor.

Un an mai târziu obţine pentru ultima oară Premiul Uniunii Scriitorilor şi i se atribuie Premiul internaţional Johann Gottfried von Herder. Devine publicist comentator la "România literară”. Se mută în ultima sa locuinţă, din Str. Piaţa Amzei nr. 9. În faţa geamului apartamentului său creşte celebrul salcâm Gică.

La 4 martie 1977 poetul încearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ştefănescu, şi este lovit de un zid care s-a prăbuşit după cutremur. În urma şocului suferă o paralizie de scurtă durată a părţii stângi a corpului care va lăsa ceva sechele şi după vindecare.

În 1978 publică volumul de poezii Epica Magna, care primeşte în acelaşi an premiul "Mihai Eminescu” al Academiei Române.

În august 1981 are prima criză hepatică. Aceste crize vor continua în toamnă şi poetul se internează la spitalul Fundeni. După ce este externat ascunde faţă de toţi semnele maladiei sale, afişându-se optimist, iar medicii se declară uimiţi de rezistenţa şi vitalitatea sa extraordinară. La 31 martie, la împlinirea a 50 de ani de viaţă, poetului i se organizează o sărbătorire naţională.

În timpul unei călătorii în Iugoslavia are o criză foarte gravă, ce necesită intervenţia medicilor.

Pe 12 decembrie, durerile din zona ficatului devin îngrozitoare şi este adus la Spitalul de urgenţă unde crizele sunt extrem de violente şi poetul se stinge din viaţă fix la orele două şi zece minute. Ultimele sale cuvinte au fost: "Respir, doctore, respir”.

A fost laureat al Premiului Herder şi nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură (1980).

Considerat atât de critica literară cât şi de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuşi o denumea “Dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu aparţine temporal, structural şi formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970. Ca orice mare scriitor, însă, Nichita Stănescu nu se aseamănă decât cu el însuşi, fiind considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu şi Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici.

"Ceea ce putem spune, până toate acestea se vor lămuri, este că poetul Nichita Stănescu continuă o serie mare de poeţi din secolul al XX-lea (Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu) şi că el însuşi este un mare poet care cu închipuirile, jocurile, teoriile, stările şi abilităţile lui a schimbat faţa poeziei româneşti. Un mare poet român într-o istorie imposibilă (epoca totalitarismului), un mare liric european aproape necunoscut ..."(Eugen Simion)

Articol îngrijit de: Vlada Afteni

  
Bibliografie (surse):

1. Eugen Simion, Antologia completă Nichita Stănescu - Opere, Prefaţă, ed.2002;
2. Mircea Bârsilă, Introducere în poetica lui Nichita Stănescu, Piteşti, Editura Paralela 45, ed.2006;
3. www.romanianvoice.com;
4. www.ro.wikipedia.org;
5. Limba și literatura română, aprecieri critice.

Nicolae Labiş - Biografie

Nicolae Labiş ( 2 decembrie 1935, Poiana Mărului, comuna Mălini, judeţul Suceava - 22 decembrie 1956, Bucureşti), poet român remarcabil de talentat.  Fiu al învăţătorului Eugen Labiş şi al Profirei, ambii i-au îndrumat primii paşi în cadrul şcolii primare.

Din copilărie scrie povesti şi poezii. Între 1947 - 1951 urmează cursurile Liceului "Nicu Gane" din Fălticeni, continuă apoi studiile la Iasi şi debutează în "Zori noi - Suceavă" (1950) şi "Viaţa Românească" (1951).

Urmează cursurile şcolii de literatură "Mihai Eminescu" din Bucureşti. Se înscrie şi abandonează imediat facultatea de Filologie din Bucureşti.

Debutul editorial aduce un suflu nou poetic şi o speranţă: "Primele iubiri" (1956). Pregăteşte pentru tipar volumul "Luptă cu inerţia" (apare postum, 1958), dar moare stupid, în preajma Crăciunului din anul 1956, în urma unui accident de tramvai, în împrejurări încă neelucidate complet.

Poemul "Moartea căprioarei", inspirat de un eveniment real, l-a făcut celebru în rândul mai multor generaţii de adolescenţi. Criticul Eugen Simion l-a supranumit, folosind o metaforă din basme, "buzduganul unei generaţii" căci debutul său avea să anunţe generaţia lui Nichita Stănescu cunoscută sub numele generaţia şaizecistă.


************************************************************************


Nicolae Labiş (n. 2 decembrie 1935, Poiana Mărului, comuna Mălini, judeţul Suceava - d. 22 decembrie 1956, Bucureşti) a fost un poet român cu un talent remarcabil.

Fiu de învăţători (Eugen şi Ana-Profira), Nicolae Labiş învaţă să citească pe la 5 ani, de la elevii mamei sale. De asemenea, începe să şi deseneze.

Şcoala primară o începe în satul natal (în clasa mamei sale); apoi, din cauza celui de-al doilea război mondial, o continuă în refugiu, în comuna Mihăeşti, satul Văcarea unde va urma clasa a III-a, obţinând numai note de 9 şi 10. Colegii de atunci îşi amintesc că scria poezii şi scenete şi îi plăcea să apară în public ca recitator. În mai 1945, familia se întoarce acasă şi se stabileşte la Mălini. Compunea poezii şi poveşti încă din copilărie, iar debutul publicistic are loc la nici 15 ani, în ziarul Zori noi - Suceava (1950) şi Viaţa Românească (1951). A urmat liceul "Nicu Gane" din Fălticeni (1947 - 1951). Vara, Labis întrerupe cursurile liceului, pe care îl va urma, din 1953, la fără frecvență pentru a da în august 1954, la Fălticeni, examenul de maturitate, când obține la limba română nota maximă.

În 1950 are loc consfătuirea tinerilor scriitori moldoveni. Labiș este cel mai tânăr dintre tinerii participanți. Prezent ca o "minune locală", el uimeste pe cei de față prin cultura vastă, solidă și se impune tuturor prin severă stăpânire de sine. La festivitatea finală recită propria sa poezie Fii dârz si luptă, Nicolae!

Urmează apoi cursurile Şcolii de literatură "Mihai Eminescu" din Bucureşti. "Văd un băiat de 16 ani, foarte bine legat, mai mult scund, cu o frunte limpede încadrată din toate părțile de un păr hirsut, neobișnuit de mobil, dar de o mobilitate particulară, stăpânită de o distincție nativă, un băiat care zâmbeste tot timpul, cu întreaga înfățișare, îndeosebi cu ochii, și în surâsul căruia ingenuitatea se contopește suav cu o șirețenie ironică" (D. Micu). Face parte din a treia serie de "elevi" ai Școlii, alături de Ion Gheorghe, Radu Cosașu, Mihai Negulescu, Gheorghe Tomozei, Florin Mugur... Cursurile sunt deschise de Petre Iosif, directorul Școlii. La festivitate participă, ca invitat de onoare, Mihail Sadoveanu ce spune tinerilor învățăcei: "Dacă dintre domniile voastre vor ieși doi sau trei scriitori, atunci va fi bine". După absolvire, devine redactor la "Contemporanul" iar apoi la "Gazeta literară". În 1954 se înscrie la Facultatea de filologie, dar o părăseste după un semestru.

Pus în discuția organizației U.T.M. și cu 1 vot contra, se hotărăște excluderea sa din organizație. Sancțiunea nu este însă, confirmată de organele superioare. În această perioadă îl vizitează des pe Mihail Sadoveanu, devenind buni amici. La banchetul de absolvire, Labiș recită poemul Vârsta de brom tipărit postum, în 1962. Este angajat în redacția "Contemporanului", apoi a "Gazetei literare". Debutul editorial aduce un nou suflu poetic şi mare speranţă: în (1956 îi apare volumul Primele iubiri. Pregăteşte pentru tipar volumul Lupta cu inerţia care a apărute postum în 1958).

Vizitase "Capşa", pentru o degustare, a vrut să ia tramvaiul pentru a se întâlni cu Maria Polevoi, iubita sa. Labiş s-a dezechilibrat, s-a prins de grătarul dintre vagoane, a căzut cu capul pe caldarâm. Măduva spinării îi era secţionată (practic era decapitat şi trupul paralizat). La spital mai era conştient, dar chirurgii nu l-au putut salva. Unii contemporani sau martori oculari susţin ca ar fi putut fi vorba de un asasinat politic dat fiind că în acea perioadă nu era în relaţii cordiale cu "Securitatea". La 22 decembrie Nicolae Labiş moare în spital. Este înmormântat la cimitirul Bellu.

Poemul Moartea căprioarei, inspirat de un eveniment real, l-a făcut celebru în rândul mai multor generaţii de adolescenţi. Criticul Eugen Simion l-a supranumit, folosind o metaforă din basme, "buzduganul unei generaţii", căci debutul său avea să anunţe generaţia lui Nichita Stănescu, cunoscută sub numele "generaţia şaizecistă".

Articol îngrijit de: Vlada Afteni

Bibliografie (surse):
   1. www.ro.wikipedia.org;
   2. http://www.romanianvoice.com;
   3. Limba și literature romînă, cl. XII, ed. 2000.

George Topârceanu - Postume - 1938

George Coşbuc - Vatra

Homer - Odysseia - 1929

Homer - Iliada - 1938 - traducere G. Murnu

Nicolae Iorga - Istoria presei româneşti - 1916

Panait Istrati - Autograf

Panait Istrati - Haiducii - 1943

Noul album macedo-român - Freiburg

Radu Stanca - Biografie

 
Poet şi dramaturg român, s-a născut la 5 martie 1920, în localitatea Sebes. A absolvit Facultatea de Litere şi Filologie din cadrul Universităţii Regele Ferdinand din Cluj-Napoca în 1942.

În timpul războiului s-a refugiat la Sibiu. Aici a luat fiinţă Cercul literar de la Sibiu. Sub influenţa lui Eugen Lovinescu, Cercul a încercat să salveze tradiţia literaturii române, dar a fost repede lichidat de prigoana comunistă din anii 50.

Membrii lui au devenit ulterior membrii "generaţiei pierdute". A fost, pe rând, asistent al lui Lucian Blaga la catedra de filosofie, profesor de estetică, la Teatrul din Sibiu redactor, actor, regizor.

A făcut parte din Cercul literar de la Sibiu, alături de Ştefan Augustin Doinaş, Ion Negoiţescu, Ion Desideriu Sârbu, Ioanichie Olteanu, Cornel Regman, Nicolae Balotă, Victor Iancu, Henri Jacquier ş.a. în poezie a teoretizat baladescul (în Resurecţia baladei - 1945) şi a fost adeptul poeziei pure, ruptă de contextul social.

Mircea Ivănescu - Despre moarte ca revedere

1.

sigur că nu este adevărat. murind

nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung

care te poartă cu ochii închişi – şi te leagănă –

şi la început e un somn, şi pe urmă o uitare –

şi pe urmă timpul îşi pierde orice înţeles,

este numai o linişte care se întoarce asupra ei înseşi

cu un singur ecou – şi acela e-un nimb,

ca flacăra lumânării – şi pe urmă lumina

îşi pierde orice înţeles – şi pe urmă tăcerea

îşi lasă deoparte înţelesul – şi suspendat

în ceva care nu mai are vreun înţeles – şi nimic pe urmă, nici

descărnarea de înţelesuri, plutirea în nimic,

cu scheletul nefiinţei, gură în gură,

nu mai există. pe urmă nu mai este nici un pe urmă

dar nici vreun acum, şi nu mai este nici moarte.

2.

dar moartea este o revedere totuşi – însă de partea

aceasta a ei, cel care rămâne îşi deschide

ochii deodată – (şi ceea ce vede atunci

dacă are să uite vreodată, un popor nevăzut de furnici

îi va muşca ochii, şi nu vor mai vedea ochii lui după aceea

decât contururi). cel care a privit moartea

luând chipul unei fiinţe – vede din nou

ceea ce nu s-a văzut niciodată de la facerea lumii,

ceea ce se vede mereu – şi oricât de repede

şi-ar acoperi ochii – oricât de tare

ar gâfâi, să-şi acopere asurzitoarea lumină a tăcerii

din ochi, din urechi – ceea ce a văzut el atunci

a fost înfăţişarea adevărată, a fost

- dar adevărul nu mai înseamnă aici nimic –

a fost ceea ce se priveşte pentru întâia dată

şi fără urmare.

***

se intră greu în moarte? uneori

se trece atâta de greu prin paloare – rămâne

pe obrazul cel de alături o spaimă care decolorează

trăsăturile, şi le coboară în cearcăne, şi ochii măriţi

nu mai aud răspunsul, şi caută, caută.

pe urmă, paloarea rămâne, aşa cum la bolnavii de cord

obrazul, fruntea capătă o paliditate care nu e

a spaimei – căci prin spaimă treci, şi apoi respiri –

dar lumina aceasta de ceară stă. se moare încet,

desigur, pentru că mâna este obişnuită să încerce

mereu câte un gest, pentru că ochiul vede mereu –

chiar şi nemişcare. şi chiar

şi întunericul care se lasă – şi înconjoară totul.

şi, de fapt, mai e ceva în trupul acesta atât de ostenit,

că nici nu mai simte trecerea timpului – mai este ceva

care simte lumina, şi bucuria, şi pierderea oarbă a contururilor

şi care mai vrea să mai treacă ceva din toate acestea

gesturile care să înconjoare obiecte – şi ochii să vadă

şi trupul întreg să respire. mereu, în timp ce un om,

sub flacăra palidă care i se aşează pe faţă

trăsăturile i se schimbă, mai caută încă.

şi pe urmă când, în sfârşit, chipul se opreşte, şi nemişcat

aşteaptă acum veşnicia – nici atunci

nu s-a terminat totul. căci spaima care ne-alungă

în noi înşine când privim nemişcarea aceasta, ne fugăreşte

până când ne auzim chinuiţi respirând, spaima aceasta

o mai bântuie pe fiinţa de alături, întinsă într-un lent

pat doar cu câteva flori, cu tremurul luminii mate

şi cu tăcerea pe care, vezi, nimic n-o mai sparge. spaima aceasta

înseamnă că nimeni nu moare, cel puţin încă un timp,

câtă vreme ţi-e frică privindu-i pe cei care au murit.

şi poate că aşa e mai bine. se moare greu. nemişcarea,

tăcerea, lumina gălbuie şi spaima –

ochii închişi, adânciţi, buzele strânse, decolorate,

- toate acestea sunt semne. dar moartea rămâne

şi în cei care sunt încă vii şi privesc. şi moartea, în cei vii,

nu mai e nemişcarea – chiar dacă a spaimei desigur.

moartea e o lumină decolorată. privirea spre ea

e şi frică şi flacără scurtă – mată, gălbuie – şi oarbă

aşezare de vorbe.

Lucian Blaga: Cântec pentru anul 2000

Vulturul ce roteşte sus
va fi atunci de mult apus.

Lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin lunci
numai stejarii vor mai fi şi atunci.

Mai aminti-mă-va un trecător
vreunui străin, sub ceasul lor?



Nu cred să mă vestească cineva
căci basmul ar începe-aşa:



Pe-aici umbla şi el şi se-ntorcea mereu,
contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu.

Magda Isanos: Oamenii mă uimesc

Oamenii mă uimesc şi-acum.
Aş vrea să cunosc ca ei
toate lucrurile pe numele lor şi-n drum
larg să-mi alătur paşii de paşii lor grei.
Fiecare zare să nu aibă-n spatele ei înc-o zare,
fiecare cuvânt să nu aib-un clopot mai mult,
de care numai eu, când se face noaptea, s-ascult.
O viaţă-aş vrea, o viaţă oarecare,
atât de strâmtă, -ncât să pot dormi
şi uita vocile nepământene;
cerul molatec, destrămat în gene,
Să nu mai poată visuri zămisli.

Uneori îmi spun: am să mor
atât de singuratecă-n mijlocul lor;
limba simplă a bucuriilor n-am învâţat;
am să mor ca o pasăre care prea mult a zburat,
dar n-a făcut cuib nicăieri.
În loc să traiesc, am cântat melancolicul ieri;
şi semnele pe care le-am primit n-au fost de la oameni,
au fost de la flori. Tu cu cine te-asameni?
mă-ntrebau pururi privirile omeneşti.
Din pământ ca noi toţi porneşti,
dar este-n inima ta o pace şi o-ntunecime
din care cresc nişte vorbe ciudate. „Mulţime,
nu mă goni, ca voi sunt, ca voi sunt si eu! ”
Dar ei mă lăsau deoparte mereu,
şi cuvântul „poet” răsuna în râs,
pe buzele lor, care n-au sărutat, n-au surâs.

G.M. Cantacuzino - Scrieri, introducere Virgil Ierunca

Nicolae Iorga - Scrisori către femei

Vasile Alecsandri - Biografie

Vasile Alecsandri (n. 1819 - d. 1890) poet, autor, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, academician român, creator al teatrului românesc şi a literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei şi apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea. 21 iulie 1821 - se naşte la Bacău fiind fiul medelnicerului Vasile Alecsandri şi al Elenei Cozoni.

1827 - După ce familia se stabileşte la Iasi, viitorul poet studiază în particular cu Gherman Vidă, un împătimit cărturar de origine maramureşeană.

1828 - Vasile Alecsandri-tatăl cumpără moşia Mirceşti în lunca Siretului, spaţiu imortalizat în Pasteluri.

1834 - împreună cu alţi tineri boieri moldoveni, printre care viitorul domn Al.I. Cuza şi pictorul Negulici, este trimis la studii la Paris, unde îşi dă bacalaureatul în anul 1835.

1837 - Pregăteşte un bacalaureat în ştiinţe, urmând cursurile Facultăţii de Inginerie, pe care n-o termină.

1838 - Apar primele încercări literare în limba franceză: "Zunarilla", "Mărie", "Leş brigands", "Le petit rameau", "Serata".

1839 - Vine în ţară şi ocupă un post de administraţie până în 1846. Împreună cu Costache Negri face o călătorie în Italia unde îşi găseşte inspiraţia pentru a scrie nuvela romantică "Buchetiera de la Florenţa".

1840 - Apare la Iaşi revista Dacia literară; aici publică nuvela "Buchetiera de la Florenţa". Direcţia Teatrului Naţional din Iasi este preluată de V. Alecsandri, C. Negruzzi şi M. Kogalniceanu.

1843 - Apare, în Albina Românească, unde publică "Tătarul", prima poezie care va face parte din ciclul "Doine şi lăcrămioare". Tot acum scrie poeziile "Baba Cloanţa", "Strunga", "Doină", "Hora", "Crai nou".

1844 - împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Ion Ghica scoate săptămânalul Propăşirea, în care poetul va publica versuri ce vor fi incluse în ciclul "Doine şi lăcrămioare".

1845 - Cu ocazia seratelor literare de la Manjina o cunoaşte pe Elena, sora prietenului Costache Negri, de care se îndrăgosteşte şi căreia, după moartea timpurie, îi dedică poezia "Steluţa". Nu se va căsători toată viaţa.

1847 - Moare Elena Negri; ciclul "Lăcrămioare" îi este dedicat în întregime.

1848 - Scrie poezia "Către români", intitulată mai târziu "Deşteptarea României". Este unul dintre fruntaşii mişcării revoluţionare din Moldova, redactând împreună cu Kogălniceanu şi C. Negri "Dorinţele partidei naţionale din Moldova", principalul manifest al revoluţionarilor moldoveni. După înfrângerea mişcării, exilat, călătoreşte prin Austria şi Germania; se stabileşte la Paris, unde se întâlneşte cu alţi militanţi munteni; din perioada exilului datează poeziile "Adio Moldovei" şi "Sentinela română".

1850 - După o absenţa de aproape doi ani, V. Alecsandri se întoarce în ţară; publică în revista Bucovina poeziile populare "Toma Alimoş", "Blestemul", "şerb sărac", "Mioară", "Mihu Copilul". La Teatrul Naţional se joacă "Chiriţa la Iasi" sau "Două fete şi-o neneacă".

1852 - Apare volumul "Poezii populare". Balade (Cântice bătrâneşti) adunate şi îndreptate de V. Alecsandri. Tipăreşte Repertoriul dramatic, primul volum de teatru care conţine piesele "Iorgu de la Sadagura", "Iaşii în carnaval", "Peatra din casă", "Chiriţa la Iaşi", "Chiriţa în provincie". Moare la Palermo Nicolae Balcescu, prietenul lui V. Alecsandri.

1853 - Apare volumul "Poezii populare". Balade adunate şi îndreptate de V. Alecsandri, partea a Îi-a. Publică la Paris primul volum de poezii originale: "Doine şi lăcrămioare".

1854 - Apare sub conducerea sa România literară, revistă la care au colaborat moldovenii C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, Al. Russo, dar şi muntenii Gr. alexandrescu, D. Bolintineanu, Al. Odobescu.

1856 - Apare în Steaua Dunării, revista lui Kogalniceanu, Hora Unirii.

1859 - Este numit de domnitorul Al. I. Cuza ministru al afacerilor externe; va fi trimis în Franţa, Anglia şi Piemont pentru a pleda în scopul recunoaşterii Unirii.

1860 - se stabileşte până la sfârşitul vieţii la Mirceşti, chiar dacă lungi perioade de timp este plecat din ţară în misiuni diplomatice.

1863 - Ia naştere la Iaşi societatea Junimea, al cărui membru onorific a fost până la sfârşitul vieţii.

1867 - Este ales membru al Societăţii literare române, devenită academia Română.

1868 - în diverse numere ale Convorbirilor literare, Alecsandri publică pasteluri.

1871 - Cu ocazia serbărilor de la Putna, poetul trimite două cântece care au însufleţit marea masă de oameni: "Imn lui Ştefan cel Mare" şi "Imn religios", cântat la serbarea junimei academice române. Titu Maiorescu publică în Convorbiri literare studiul "Direcţia nouă în poezia şi proza românească" în care spune: "în fruntea noii mişcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generaţia trecută, poetul , culegătorul cântecelor populare păruse a-şi fi terminat chemarea literară (...). Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele, ce o petrecuse în izolare la Mirceşti, şi iernei mult mai grele ce o petrecuse izolat în literatura ţării, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor ... "

1874 - Publică "Boieri şi ciocoi", una dintre cele mai importante comedii, o frescă socială de dimensiuni considerabile. Tot în Convorbiri literare publică nuvela "Călătorie în Africa".

1875 - Se editează Opere complete, cuprinzând Poezii (I-III) şi Teatru (IV). 1876 - se publică volumul Proză.

1877 - Odată cu poezia "Balcanul şi Carpatul" începe seria "Ostaşilor noştri".

1878 - Apare volumul "Ostaşii noştri", închinat eroismului românilor în războiul de neatârnare din 1877.

1880, 30 septembrie - I se joacă drama "Despot Vodă". La Montpellier este premiat pentru poezia "Cântecul gintei latine".

1881 - Scrie feeria naţională "Sânziana şi Pepelea". Apare ultimul volum din "Opere complete", care cuprinde ciclurile "Legende nouă şi Ostaşii noştri".

1883 - Termină drama Fântâna Blanduziei.

1885 - Teatrul Naţional prezintă drama "Ovidiu" a lui V. Alecsandri.

1886 - Titu Maiorescu publică în Convorbiri literare articolul "Poeţi şi critici"; acesta se încheie cu o privire sintetică asupra operei lui Alecsandri: "a lui liră multicoloră a răsunat la orice adiere ce s-a putut deştepta din mişcarea poporului nostru în mijlocia lui. În ce stă valoarea unică a lui Alecsandri? în această totalitate a acţiunilor sale literare".

22 august 1890 - Vasile Alecsandri se stinge din viaţă după o lungă suferinţă, fiind înmormântat cu tot onorul la conacul său de la Mirceşti.


************************************************************

 
Poet, prozator și dramaturg  (n. 21 iulie 1821, Bacău — d. 22 august 1890, Mirceşti, judeţul Iaşi). Provine dintr-o familie boierească de curînd ridicată la o poziție de oarecare însemnătate; fiu al medelnicerului Vasile Alecsandri (ajuns mai tîrziu vornic) și al Elenei.

A studiat în casa părintească cu călugărul maramureșean Gherman Vida și la pensionul francez al lui Cușnim, apoi, între 1834 și 1839, la Paris, unde se consacră mai ales literaturii, după cîteva încercări nereușite în domeniul medicinei, în cel juridic și cel ingineresc. După înapoierea în Moldova, participă la toate inițiativele tovarășilor săi de generație: director al Teatrului din Iași împreună cu C. Negruzzi şi M. Kogălniceanu. A luat parte la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova, redactînd unul din documentele ei programatice și a petrecut un an de exil în Franța. Înapoiat în țară, ia parte la luptele pentru Unirea Principatelor Moldova şi Muntenia, se numară printre devotații lui Al. I. Cuza și e trimis de acesta în Franța, Italia și Anglia, pentru a determina marile puteri să recunoască faptul dublei sale alegeri.

Deputat și ministru în mai multe rînduri, e ministru al României la Paris între 1885 și 1890. Ca scriitor, a debutat în 1840, cu nuvela Bucheti, publicată în "Dacia literară", și cu pieseta "Farmazonul din Hîrlău". După cîteva încercări în limba franceză, ca poet de limba română apare pentru prima dată în 1843 în Calendar pentru poporul românesc. Alecsandri e un scriitor angajat, inspirat de marile probleme ale epocii și, în același timp, un artist subtil, observînd lumea înconjurătoare fără scepticism, dar și fară exagerate iluzii, tinzînd în domeniul expresiei spre o senină clasicitate. Pastelurile, o parte din legende și proza memorialistică au rezistat cu succes trecerii timpului.

Anii directoratului la Teatrul din Iași (1840-1842) sunt un exemplu al seriozității și puterii de muncă a tînărului scriitor. În istoria internă a personalității lui Alecsandri cîteva evenimente au jucat un rol determinant: dragostea pentru Elena Negri (sfîrsită tragic în 1847), care l-a  încurajat în rolul de poet național, dar i-a deschis și sursele, chiar dacă nu foarte profunde ale lirismului intim. Alecsandri este cel mai cuprinzator dintre scriitorii generației sale, exprimîndu-i nu numai năzuințele patriotice, ci și descoperirile din continentul vieții intime și încercîndu-și puterile în aproape toate genurile și speciile literare fundamentale. Alecsandri călătorește cu diferite prilejuri prin Moldova, Muntenia, Bucovina și Transilvania, în partea europeană a Turciei, în Italia, Austria, Germania, Franța, Spania, Anglia, nordul Africii, din plăcere personală, pentru a o însoți pe Elena Negri, plecată în căutarea unei clime mai favorabile sănătații sale zdruncinate, sau cu însărcinări oficiale. Fiecare din aceste călătorii, lasă urme în creația sa, în proză sau în versuri și se tipărește pe ecranul experienței omenești ce-i definește personalitatea publică și intimă. Descoperirea poeziei populare, care are loc cu ocazia unei asemenea călătorii, va marca profund destinul său de scriitor și va avea consecințe incalculabile asupra întregii dezvoltări a literaturii noastre din secolul trecut și de mai tîrziu.

Prin traducerile în limbile franceză, germană, engleză ale poeziilor populare sau ale unora din poeziile originale, Alecsandri se numară și printre primii noștri scriitori moderni a căror operă a devenit accesibilă străinătății.

Poeziile, cărora autorul însuși le-a acordat, în conformitate cu gustul și cerințele epocii, calitatea principală în cuprinsul operei, au fost structurate, în cîteva cicluri mai mult sau mai puțin unitare sub aspectul tematicii, al principalelor caracteristici stilistice și al epocii în care au fost scrise. Primele sunt cele inspirate din poezia populară, "Doinele". Al doilea grup de poezii, "Lăcramioare", apărute pentru prima dată în volumul din 1853, cuprinde partea cea mai mare a poeziei erotice a lui Alecsandri, Jurnalul poetic al dragostei pentru Elena Negri, Lăcrămioarele demonstrează mai curînd muzicalitatea versului alecsandrinian, decît aderența lui la lirica de confesiune; expresia e de aceea adeseori stîngace. Ciclurile de poezii intitulate "Suvenire" (1853) și "Margăritarele" (1863) au mult mai puțină unitate decît cele precedente. Deceniul al șaptelea al secolului al XlX-lea reprezintă un moment de cotitură în viața și creația lui Alecsandri. Pastelurile, Legendele și Ostașii noștri lărgesc și aprofundează, în același timp, inspirația folclorică, ce va rămîne una din constantele creației sale. Pastelurile, poezii descriptive, apărute, în marea lor majoritate, mai întîi în Convorbiri literare reconstituie în cheie poetică succesiunea anotimpurilor într-un peisaj românesc.

Poet grațios și echilibrat, discret, dar vibrînd în fața frumuseții, atent la armonia ansamblului și fin cizelator de imagini surprinse fugitiv în evanescența anotimpurilor (Iarna, Sania, Malul Siretului), sensibil la farmecul naturii genuine, dar și la sugestiile rafinate ale unui obiect de artă, Alecsandri rezistă cel mai bine trecerii timpului tocmai în asemenea poezii în care manifestă calitatea reală a talentului său, răspunzînd totodata unei nevoi de armonie înnăscută sufletului omenesc.

T. Maiorescu, într-un text din 1886, sintetizează într-o formulă pregnantă și acceptabilă pînă azi însemnătatea operei lui în ansamblu: “În Alecsandri vibrează toată inima, toată mișcarea compatrioților săi, cîtă s-a putut întrupa într-o formă poetică în starea relativă a poporului nostru de astăzi. Farmecul limbei române în poezia populară, el ni l-a deschis; iubirea omenească și dorul de patrie în limitele celor mulți dintre noi el le-a întrupat; frumusețea proprie a pămîntului nostru natal și a aerului nostru el a descris-o; […] Cînd societatea mai cultă a putut avea un teatru în Iași și București, el a răspuns la această dorință, scriindu-i comedii și drame; cînd a fost chemat poporul să-și jertfească viața în războiul din urmă, el singur a încălzit ostașii noștri cu raza poeziei. A lui liră multicordă a rasunat la orice adiere ce s-a putut deștepta din mișcarea poporului nostru în mijlocia lui. “

Articol îngrijit de: Vlada Afteni 

Bibliografie (surse):
1. Studii și articole despre opera lui Vasile Alecsandri, ediția 1980;
2. G. C. Nicolescu, Viața lui Vasile Alecsandri, 1962 (ed. II, 1966; ed. III, 1975);
3. Alexandru Piru, Introducere în opera lui Vasile Alecsandri, 1978;
4. Limba și literatura română, aprecieri critice;
5. www.vasilealecsandri.eu