Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Alexandru Macedonski - Rondelul rozelor de august

Mai sunt încă roze - mai sunt,
Și tot parfumate și ele
Așa cum au fost și acele
Când ceru-l credeam pe pământ.

Pe-atunci eram falnic avânt...
Priveam, dintre oameni, spre stele; --
Mai sunt încă roze - mai sunt,
Și tot parfumate și ele.

Zadarnic al vieții cuvânt
A stins bucuriile mele,
Mereu când zâmbesc uit, și cânt,
În ciuda cercărilor grele,
Mai sunt încă roze, - mai sunt.

Alexandru Macedonski - Rondelul rozelor ce mor

E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, și mor și-n mine --
Ș-au fost atât de viață pline,
Și azi se sting așa ușor.

În tot, se simte un fior.
O jale e în orișicine.
E vremea rozelor ce mor --
Mor în grădini, și mor și-n mine.

Pe sub amurgu-ntristător,
Curg vălmășaguri de suspine,
Și-n marea noapte care vine
Duioase-și pleacă fruntea lor... --
E vremea rozelor ce mor.

Alexandru Macedonski - Noaptea de decembrie

   
Pustie și albă e camera moartă...
Și focul sub vatră se stinge scrumit...
Poetul, alături, trăsnit stă de soartă,
Cu nici o scânteie în ochiu-adormit...
Iar geniu-i mare e-aproape un mit...
Și nici o scânteie în ochiu-adormit.

Pustie și albă e-ntinsa câmpie...
Sub viscolu-albastru ea geme cumplit...
Sălbatică fiară, răstriștea-l sfâșie,
Și luna-l privește cu ochi-oțelit...
E-n negura nopții un alb monolit...
Și luna-l privește cu ochi oțelit.

Nămeții de umbră în juru-i s-adună...
Făptura de humă de mult a pierit
Dar fruntea, tot mândră, rămâne în lună
Chiar alba odaie în noapte-a murit... -
Făptura de humă de mult a pierit.

E moartă odaia, și mort e poetul...
În zare, lupi groaznici s-aud, răgușit,
Cum latră, cum urlă, cum urcă, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vânt-năbușit...
Iar crivățul țipă... - dar el, ce-a greșit?
Un haos, urgia se face cu-ncetul.

Urgia e mare și-n gându-i ș-afară,
Și luna e rece în el, și pe cer...
Și bezna lungește o strașnică gheară,
Și lumile umbrei chiar fruntea i-o cer...
Și luna e rece în el, și pe cer.

Dar scrumul sub vatră, deodată, clipește...
Pe ziduri, aleargă albastre năluci...
O flacără vie pe coș izbucnește,
Se urcă, palpită, trosnește, vorbește...
"Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?"

Și flacăra spune: "Aduc inspirarea...
Ascultă, și cântă, și tânăr refii...
În slava-nvierii îneacă oftarea...
Avut și puternic emir, voi să fii."
Și flacăra spune: "Aduc inspirarea
Și-n alba odaie aleargă vibrarea.

Răstriștea zăpezii de-afară, dispare...
Deasupră-i e aur, și aur e-n zare,
Și iată-l emirul orașului rar...
Palatele sale sunt albe fantasme,
S-ascund printre frunze cu poame din basme,
Privindu-se-n luciul pârâului clar.

Bagdadul! Bagdadul! și el e emirul...
Prin aer, petale de roze plutesc...
Mătasea-nflorită mărită cu firul
Nuanțe, ce-n umbră, încet, veștejesc... -
Havuzele cântă... - voci limpezi șoptesc...
Bagdadul! Bagdadul! și el e emirul.

Și el e emirul, și are-n tezaur,
Movile înalte de-argint și de aur,
Și jaruri de pietre cu flăcări de sori;
Hangiare-n tot locul, oțeluri cumplite
În grajduri, cai repezi cu foc în copite,
Și-ochi împrejuru-i - ori spuză, ori flori.

Bagdadul! cer galben și roz ce palpită,
Rai de-aripi de vise, și rai de grădini,
Argint de izvoare, și zare-aurită
Bagdadul, poiana de roze și crini
Djamii - minarete - și cer ce palpită.

Și el e emirul, și toate le are...
E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare...
Spre Meka se duce cu gândul mereu,
Și-n fața dorinței - ce este - dispare
Iar el e emirul, și toate le are.

Spre Meka-l răpește credința - voința,
Cetatea preasfântă îl cheamă în ea,
Îi cere simțirea, îi cere ființa,
Îi vrea frumusețea - tot sufletu-i vrea
Din tălpi până-n creștet îi cere ființa.

Dar Meka e-n zarea de flacări - departe
De ea o pustie imensă-l desparte,
Și pradă pustiei câți oameni nu cad?
Pustia e-o mare aprinsă de soare,
Nici cântec de paseri, nici pomi, nici izvoare
Și dulce e viața în rozul Bagdad.

Și dulce e viața în săli de-alabastru,
Sub bolți lucitoare de-argint și de-azur,
În vie lumină tronând ca un astru,
Cu albele forme de silfi împrejur,
În ochi cu lumina din lotusu-albastru.

Dar iată și ziua când robii și-armează...
Cămile gătește, și negri-armăsari,
Convoiul se-nșiră - în zori scânteiază,
Pornește cu zgomot, - mulțimea-l urmează,

Spre porți năpustită cu mici și cu mari.
Și el ce e-n frunte pe-o albă cămilă,
Jar viu de lumină sub roșu-oranisc,
S-oprește, o clipă, pe verdele pisc,
Privindu-și orașul în roza idilă...

S-oprește, o clipă, pe verdele pisc...
Din ochiul său mare o lacrimă pică,
Pe când, de sub dealuri, al soarelui disc
În gloria-i de-aur încet se ridică...
Și lacrima, clară, lucește, și pică...

Din apa fântânii pe care o știe
În urmă, mai cere, o dată, să bea...
Curmalii-o-nfășoară c-o umbră-albăstrie...
Aceeași e apa spre care venea
Copil, să-și alinte blondețea în ea
Și-ntreagă, fântâna, e tot cum o știe.

E tot cum o știe, - dar, searbăd la față,
Sub magica-i umbră, un om se răsfață...
Mai slut e ca iadul, zdrențos, și pocit,
Hoit jalnic de bube, - de drum prăfuit,
Viclean la privire, și searbăd la față.

De nume-l întreabă emirul, deodată,
Ș-acesta-i răspunde cu vocea ciudată
- La Meka, plecat-am a merge și eu.
- La Meka? La Meka?... - și vocea ciudată
- La Meka! La Meka! răsună mereu.

Și pleacă drumețul pe-un drum ce cotește...
Pocit, șchiop și searbăd, abia se târește...
Și drumu-ocolește mai mult, tot mai mult,
Dar mica potecă sub pomi șerpuiește,
O tânără umbră de soare-l ferește,
Auzu-i se umple de-un vesel tumult,
Și drumu-ocolește mai mult - tot mai mult.

Iar el, el emirul, de-asemenea pleacă
Pustia l-așteaptă în largu-i s-o treacă...
Prin prafu-i se-nșiră cămile și cai,
Se mistuie-n soare Bagdadul, și piere,
Mai șters decât rozul de flori efemere,
Mai stins decât visul pierdutului rai.

În largu-i pustia, să treacă-l așteaptă
E dreaptă - tot dreaptă - dar zilele curg,
Și foc e în aer, în zori, și-n amurg
Și el naintează, dar zilele curg.

ici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare...
Și el naintează sub flăcări de soare...
În ochi o nălucă de sânge - în gât
Un chin fără margini de sete-arzătoare...
Nisip, și deasupra, cer roșu - ș-atât
Și toți naintează sub flăcări de soare.

Și tot fără margini pustia se-ntinde,
Și tot nu s-arată orașul preasfânt
Nimic n-o sfârșește în zori când s-aprinde,
Și n-o-nviorează suflare de vânt
Lucește, vibrează, și-ntruna se-ntinde.
Abia, ici și colo, găsesc, câteodată,
Verdeața de oază cu dor așteptată...
Săgeată, aleargă cal alb și cal murg,
Cămilele-aleargă săgeată și ele,
La cântecul apei se fac ușurele...
Izvor sau citernă în clipă le scurg
Dar chinul reîncepe, și zilele curg.

Și tot nu s-arată năluca sublimă...
Și apa, în foale, descrește mereu...
Când calul, când omul, s-abate victimă,
Iar mersul se face din greu și mai greu...
Cu trei și cu patru, mor toți plini de zile,
Dragi tineri, cai ageri, și mândre cămile.

Și tot nu s-arată cetatea de vise...
Merindele, zilnic, în trăiști se sfârșesc...
Prădalnice zboruri de paseri, sosesc...
S-aruncă pe leșuri cu ciocuri deschise,
Cămile, cai, oameni, cad, pier, se răresc...
Doar negrele paseri mereu se-nmulțesc
Și tot nu s-arată cetatea din vise.

Cetatea din vise departe e încă,
Și vine și ziua cumplită când el,
Rămas din toți singur, sub cer de oțel,
Pe minte își simte o noapte adâncă...
Când setea, când foamea, - grozave la fel,
Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stâncă,
Prin aeru-n flăcări, sub cerul de-oțel.

Pierduți sunt toți robii, cu cai, cu cămile...
Sub aeru-n flăcări, zac roșii movile...
Nainte - în lături - napoi - pestetot,
Oribil palpită aceeași culoare...
E-aprins chiar pământul hrănit cu dogoare,
Iar ochii se uită zadarnic, cât pot
Tot roșu de sânge zăresc pestetot
Sub aeru-n flăcări al lungilor zile.

Și foamea se face mai mare - mai mare,
Și, zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare...
Bat tâmplele... - ochii sunt demoni cumpliți...
Cutremur e setea, ș-a foamei simțire
E șarpe, ducându-și a ei zvârcolire
În pântec, în sânge, în nervii-ndârjiți...
Bat tâmplele... - ochii sunt demoni cumpliți.

Abia mai pășește cămila ce-l poartă...
Speranța, chiar dânsa, e-n sufletu-i moartă...
Dar iată... - părere să fie, sau, ea?...
În zarea de flăcări, în zarea de sânge,
Lucește... Emirul puterea și-o strânge...
Chiar porțile albe le poate vedea...
E Meka! E Meka! ș-aleargă spre ea.

Spre albele ziduri, aleargă - aleargă,
Și albele ziduri, lucesc - strălucesc,
Dar Meka începe și dânsa să meargă
Cu pasuri ce-n fundul de zări o răpesc,
Și albele ziduri, lucesc, - strălucesc!

Ca gândul aleargă spre alba nălucă,
Spre poamele de-aur din visu-i ceresc...
Cămila, cât poate, grăbește să-l ducă...
Dar visu-i, nu este un vis omenesc
Și poamele de-aur lucesc - strălucesc
Iar alba cetate rămâne nălucă.

Rămâne nălucă, dar tot o zărește
Cu porți de topaze, cu turnuri de-argint,
Și tot către ele s-ajungă zorește,
Cu toate că știe prea bine că-l mint
Și porți de topaze, și turnuri de-argint.

Rămâne nălucă în zarea pustiei
Regina trufașă, regina magiei,
Frumoasa lui Meka - tot visul țintit,
Și vede pe-o iasmă că-i trece sub poartă...

Pe când șovăiește cămila ce-l poartă...
Și-n Meka străbate drumețul pocit,
Plecat șchiop și searbăd pe drumul cotit
Pe când șovăiește cămila ce-l poartă...

Și moare emirul sub jarul pustiei
Și focu-n odaie se stinge și el,
Iar lupii tot urlă pe-ntinsul câmpiei,
Și frigul se face un brici de oțel...
Dar luna cea rece, ș-acea dușmănie
De lupi care urlă, - ș-acea sărăcie
Ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă,
Sunt toate pustia din calea cea dreaptă,
Ș-acea izolare, ș-acea dezolare,
Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare...
Murit-a emirul sub jarul pustiei.

Baladă populară - Brumarul


                        Foaie verde peliniță,
                        Colea-n vale-n poieniță
                        Frumos doarme-o copiliță:
                        Cu părul lăsat pe țâță,
                        Cam pe țâță, cam pe spate,
                        Inima-n mine se bate.
                        S-o deștepte nu-ndrăznea,
                        Tabachera o scotea,
                        Murgului la nas îi da.
                        Murgu tare străfiga,
                        Fetița de deștepta.
                        El degrabă mi-o-ntreba
                        - Ești fată sau măritată,
                        Ori zână din cer picată?
                        - Nu-s fată, nici măritată,
                        Nici zână din cer picată,
                        Și eu-s floare după mare,
                        Cine mă sărută moare.
                        Dar matale cine ești,
                        Cum te chemi, cum te numești?
                        Ești băiat ori însurat,
                        Ori înger din cer picat?
                        -Nu-s băiat, nici însurat,
                        Nici înger din cer picat.
                        Și eu-s Brumaru cel mai mare
                        Ce cad noaptea pe răcoare,
                        Mă ridic în prânzul mare,
                        Iau mirosul de la floare.


poezie populară culeasă de C. Mohanu

Baladă populară - Iancu Jianul


                        Foicică trei gutui,
                        Trei gutui, trei alămâi,
                        Iancule, de unde vii?
                        - Ia, d-aci, de peste Jii!
                        - Iancule, ce-ai târguit?
                        - Dat-am aur și argint
                        Pe vro cinci oca de plumb,
                        Să duc la băieți în crâng;
                        Că băieții, făr-de minte,
                        Risipesc la gloanțe multe,
                        Nu le stă nimeni-nainte
                        Și nu știu trage la ținte:
                        Că băieții, cam zglobii,
                        Trag la naiba, prin pustii,
                        Nu ca mine, -n cărnuri vii!
                        Până vorba nu-mi sfârșea,
                        Iacătă-mi și potera,
                        Bat-o Maica Precista!
                        Iar ceaușul poterii,
                        Slujitorul domniei,
                        De-l vedea,
                        Îi tot zicea:
                        - Iancule,
                        Jiianule,
                        Ado-ncoace povara,
                        C-o să-ți vie greu cu ea
                        Și dă-te de voia ta,
                        Să ne scapi de vro belea!
                        - Ba de voie nu m-oi da,
                        Nici povara nu mi-ți lua,
                        Că mi-am dat bănuți pe ea!
                        - Iancule, român turcit,
                        Ce te porți așa gătit,
                        Numa-n aur și argint
                        Din creștet până-n pământ?
                        - De mă port așa gătit,
                        Dumnezeu m-a dăruit!
                        - Iancule, român turcit,
                        Lasă-te de haiducit,
                        Lasă-ți nebuniile,
                        Lasă-ți haiduciile,
                        Să-ți dau boieriile!
                        - Ba eu, zău, de m-oi lăsa:
                        Tu cu boieria ta,
                        Eu cu haiducia mea;
                        Că ce câștigi tu-ntr-o vară,
                        Eu câștig numa-ntr-o seară
                        Și beau cu mândra-ntr-o toamnă!
                        M-a făcut maica voinic,
                        Să n-am frică de nimic;
                        M-a făcut maica fecior,
                        Să dau taichii ajutor:
                        Să mă țiu pe la strimtori,
                        Pe la munți, în trecători,
                        În drum, pe la negustori,
                        Când se-ntorc din Râureni
                        Cu punga cu gălbiori
                        Și cu murgii sprinteori!
                        Și cum sta
                        Și cum vorbea,
                        Bine vorba nu-mi sfârșea,
                        Pinteni murgului că da,
                        Trei pistoale slobozea,
                        Nevăzut că se făcea
                        Și gonea, măre, gonea,
                        Pân-la Olt că-mi ajungea,
                        Dincolo de Slatina;
                        Până-n malul Oltului,
                        La capătul podului.
                        - Foicică de lipan,
                        Măi podar,
                        Măi cârciumar,
                        Trage podul,
                        Să trec Oltul!
                        - L-oi trage
                        De mi-i da ortul!
                        - Măi podar,
                        Măi cârciumar,
                        Ai auzit d-un Jiian,
                        D-un puișor de oltean
                        Și d-un hoț de căpitan
                        Ce căznește pe podari,
                        Bea vin de la cârciumari,
                        Ia mieii de la ciobani
                        Și pâinea de la brutari,
                        Bea, mănâncă, nu dă bani?
                        Că d-oi sta să tot plătesc,
                        Geaba că mai haiducesc!
                        Măi podar,
                        Măi cârciumar,
                        Trage podul,
                        Să trec Oltul,
                        C-aicea te calcă focul
                        Și te prăpădesc cu totul.
                        Trage podul mai d-a drept,
                        Că-ți trimet un plumb în piept,
                        Trage podul mai la vale,
                        Că-ți trimet un plumb în șale!
                        Dar decât para la pod,
                        Mai bine cu murgu-not,
                        Că mi-e murgul nescăldat,
                        Astăzi l-am încălicat,
                        rec prin Olt ca pe uscat;
                        Că mi-e murgul scurt în gât,
                        Scurt în gât și lung în trup,
                        Trec prin Olt de nu mă ud!
                        Foicică trei granate,
                        Trecu Oltul d-aia parte,
                        Ciocoi l-întreabă de carte,
                        El i-arată pușca-n spate
                        Și din ochi dacă-l privește,
                        Pleacă și mi-l spovedește:
                        - Floricică usturoi,
                        Usturoi în patru foi,
                        Bată-te crucea, ciocoi,
                        De te-oi prinde-n sat la noi,
                        Să-ți dau măciuci, să te-moi!
                        Unde văz ciocoi pe drum,
                        Și mi-l văz mai albăstrând,
                        Mă fac broască pe pământ,
                        Numai cât un pui de cuc
                        Și iau pușca să-l împușc,
                        Să-l lovesc unde mi-l doare,
                        La netezul părului,
                        Unde-i păs ciocoiului,
                        Unde-i greu voinicului,
                        În calea sufletului.
                        Frunzuliță lemn uscat,
                        Aoleo, ciocoi bălțat,
                        Sunt trei ani de când te cat,
                        Sunt trei ani ș-o săptămână,
                        Pân'te-oi dobândi la mână,
                        Să-ți iau pielea de pe cap,
                        Să-mi fac toc la măzărac,
                        Și pielea de pe picioare,
                        Să-mi fac tocuri la pistoale!


 baladă populară culeasă de Gh.Dem. Theodorescu

Baladă populară - Gruia lui Novac


                        În munții Catrinului,
                        În pădurea Pinului,
                        La cerdacu
                        Lui Novacu,
                        La masă de solzi de pește
                        Beau voinicii boierește.
                        Beau, glumesc, se veselesc
                        Și la Dumnezeu gândesc.
                        Dar Gruiță,
                        Novaciță,
                        Nici nu bea, nici nu mânca,
                        Nici voie bună n-avea,
                        Ci sta gata de-a pleca.
                        Iar Novac, cum îl vedea,
                        Din gură așa-i grăia
                        - Măi Gruiță, fiul meu,
                        Șa-ți ajute Dumnezeu!
                        De ce șezi tu supărat,
                        Nebăut și nemâncat?
                        Or banii ți i-ai gătat,
                        Or ți-i gândul la-nsurat,
                        Or ți-i dor de Țarigrad?
                        Gruiță din grai grăia
                        - Nici banii nu i-am gătat,
                        Nici mi-i gândul la-nsurat,
                        Ci mi-i dor de Țarigrad!
                        Novac din cap clătina
                        Și către Gruia grăia
                        - Gruio, Gruio, fiul meu,
                        Ascultă de tatăl tău,
                        Că el nu-ți voiește rău
                        De vei merge-n Țarigrad,
                        Să rămâi tu lângă gard,
                        În oraș să nu te bagi
                        Și la vin să nu te tragi,
                        Că vinu-i cu viclenie,
                        El te trage la beție,
                        Beția trage la somn,
                        Lesne pierde-un cap de om!
                        Gruiță, copil zburdat,
                        De mic la rele-nvățat,
                        El în seamă nu băga
                        Ce tatăl său îi spunea,
                        Ci-și încingea armele
                        Și-și gătea podoabele;
                        Apoi murgul și-l scotea,
                        Slugile i-l țesăla,
                        Cu șaua mi-l înșela,
                        Cu frâne mi-l înfrâna.
                        Gruia pe el se suia,
                        Rămas bun că mi-și lua
                        Ș-apoi ca vântul pleca
                        Și nici că se mai oprea
                        Pân-în Țarigrad intra,
                        Și aici ce mi-și făcea?
                        Lua târgul tot de-a lungul
                        Și birturile de-a rândul,
                        Pân-pe urmă nimerea
                        Și în birt că se băga,
                        În birtu-mpăratului,
                        Din marginea satului,
                        La Anița
                        Birtășița.
                        Lângă masă se punea
                        Și Aniței poruncea
                        - Tu, Aniță,
                        Birtășiță,
                        Adă-mi vin cât pot eu bea,
                        Că-ți dau banii cu măsura,
                        Toată cupa - talerul,
                        Toată vadra - galbenul!
                        Anița, dac-auzea,
                        Vadra-n mână o prindea
                        Și-n podrum mi se băga
                        Și vin roșu-mi aducea
                        Și pe masă mi-l punea.
                        Gruia vadra o prindea
                        Și dintr-un sorbit o bea,
                        Cu fundu-n sus o punea
                        Și noroc el că-mi zicea,
                        După alta poruncea,
                        Dar nici un ban nu plătea.
                        Și în birt el cât a stat
                        Tot vinul că l-a gătat,
                        Că-n trei zile și-n trei nopți
                        A băut sute de zloți,
                        A băut trei buți de vin,
                        Tot vin bătrân cu pelin,
                        Ș-a mâncat trei vaci belite
                        Și trei cuptoare de pite;
                        Nu bea vinul cum se bea,
                        Cu sălicu și hoalba,
                        Ci mi-l bea el cu vadra,
                        Se miră toată lumea!
                        Și Anița,
                        Birtășița,
                        Dacă vinul că-mi găta
                        Și bani nu mi-și căpăta,
                        Tare rău se supăra
                        Și la oaspeți le zicea
                        - Dragii mei,
                        Oaspeții mei,
                        Faceți bine și iertați,
                        Că luminile-am gătat
                        Și n-am bani de cumpărat
                        Pân m-oi duce-n căpătat.
                        Și Anița,
                        Birtășița,
                        Poale albe sufulca,
                        Cizme negre sufulca,
                        Și din birt ea că-mi ieșea
                        Și unde mi se ducea?
                        Deasupra orașului,
                        La curtea-mpăratului
                        - Înălțate împărate,
                        Să trăiești cu sănătate!
                        Nimerit-au, nimerit,
                        La mine-n birt o venit
                        Un voinicel tinerel,
                        De toți se miră de el;
                        Că-n trei zile și-n trei nopți
                        A băut sute de zloți,
                        A băut trei buți de vin,
                        Vin bătrân și cu pelin
                        Ș-a mâncat trei vaci belite
                        Și trei cuptoare de pite.
                        Nu bea vinul cum se bea,
                        Cu sălicu și hoalba,
                        Ci mi-și bea el cu vadra,
                        Se miră toată lumea!
                        Cum pune vadra la gură,
                        Varsă-n gură ca-ntr-o șură;
                        Vadra cum este de mare,
                        Și pita cât e de lată,
                        El o-mbucă totodată;
                        Tot vinul cât am avut,
                        Tot dânsul mi l-a băut
                        Și când zic ca să plătească,
                        El vrea ca să mă lovească.
                        Tot mâncă și tot sorbi,
                        Dar nimica nu-mi plăti.
                        Acum, când vinu-am gătat,
                        Spune-mi, doamne, ce să fac?
                        - Tu, Aniță,
                        Birtășiță,
                        Spune-mi tu făptura lui,
                        C-ăsta-i omul dracului!
                        - Înălțate împărate,
                        Să trăiești cu sănătate,
                        Eu îți spun cu direptate
                        De trei palme-i lat în frunte
                        Și nu prea vorbește multe;
                        Apoi căutătura lui
                        Seamănă cu-a lupului;
                        Când se uită pe sub gene,
                        Și măria-ta te-ai teme...
                        Mustățile-i, ca la rac,
                        Și le-nnoadă după cap;
                        Face nodul cât pumnul
                        Și rânjește ca ursul,
                        De bubuie tot locul
                        Și ți-e groază de dânsul;
                        Lat e-n spate, gros în os,
                        Dar la față de hârtie,
                        De-ai putea pe ea a scrie,
                        Ș-apoi, ochișorii lui,
                        Ca murile câmpului!
                        Împăratul auzind
                        Pe Anița-așa vorbind,
                        Puterile îi pierea,
                        Măciucă păru-i suia,
                        Fața i se-ngălbenea,
                        Începu a tremura
                        Și Aniței îi zicea
                        - Tu, Aniță,
                        Birtășiță,
                        Rogu-te pe Dumnezeu
                        Și te jur pe capul tău
                        Să nu-i spui unde șed eu,
                        C-ăla mâncă capul meu!
                        Ăsta-i Gruia lui Novac,
                        Care țara ne-a prădat,
                        A prădat-o-n lung și-n lat,
                        De trei ori turcii-a tăiat
                        Și acum iar o venit
                        Cu gând rău de prăpădit.
                        Bată-mi-l-ar Dumnezeu
                        Pe el și pe tatăl său,
                        Că ei ne-au făcut mult rău,
                        Că ne-au ținut drumurile
                        Și ne-au tăiat capetele!
                        Dar, Aniță,
                        Birtășiță,
                        Ia, du-mi-te tu acasă
                        Și mi-l pune după masă
                        Și dă-i vin cu rozolie,
                        Ca să-l tragă la beție;
                        Dă-i vin cât el poate bea,
                        De plată nu întreba
                        Și dă-i vin cât va pofti,
                        De plată nu pomeni.
                        Și când vinul vei găta,
                        Vin-la mine, că ț-oi da,
                        Numai să-l poți tu-mbăta,
                        Că bun preț îi căpăta!
                        Anița, dac-auzea,
                        Anița ce mi-și făcea?
                        Acasă ea alerga
                        Și pe Gruia îl afla
                        Cum prin birt se preumbla,
                        Că nu mai avea ce să bea.
                        El atuncea ce făcea?
                        Mâna-n pozonar băga,
                        Cu galbeni plin-o scotea,
                        Galbeni pe jos resfira
                        Și din gură că-mi zicea
                        - Tu, Aniță,
                        Birtășiță,
                        Adă-mi vin cât pot eu bea,
                        Că-ți dau galbeni câți vei vrea;
                        Și când galbeni oi găta,
                        Pe uliță voi pleca,
                        De blagă m-oi încărca!
                        Iar Aniță,
                        Birtășiță,
                        Dacă ea mi-și auzea,
                        Bine, Doamne, îi părea,
                        Galbeni pe jos strângea
                        Și vin roșu aducea,
                        Vin bătrân cu rozolie,
                        Ca să-l tragă la beție.
                        Și Gruia ce mi-și făcea?
                        Multe buți de vin golea,
                        Dar pe urmă amețea,
                        Capul pe masă-l punea
                        Și curând că adormea.
                        Iar Aniță,
                        Birtășiță,
                        Dacă ea astea vedea,
                        Ferestrele deschidea,
                        La turci semn că le făcea.
                        Turcii-ncet s-apropiau
                        Și în birt că se băgau
                        Și cum pe Gruia-l vedea,
                        La el mi se repezea,
                        Dară vântul cum bătea,
                        Părul lui Gruia-l lățea,
                        Iar turcii, dacă vedea,
                        Vai, Doamne, cum mi-și fugea!
                        Dar-napoi iar se-ntorcea
                        Și pe Gruia mi-l lega
                        Cu trei funii de mătasă,
                        Ca mâna Gruii de groasă
                        Și cu trei de ibrișin,
                        Groase ca parii de fân;
                        Cu coatele îndărăpt,
                        Cu mâinile-ntoarse-n piept.
                        Ș-apoi ei pe el îl lua
                        Și-n temniță îl ducea,
                        Într-o temniță de piatră,
                        Chiar pe seama lui gătată.
                        Și aici cât îl ținea?
                        Șapte ani și jumătate,
                        Pân-se rupse șuba-n spate;
                        Șapte ani și două luni,
                        Mai pe-atâtea săptămâni,
                        Gruia-n temniță ședea
                        Pân-de-zile-i se ura.
                        Și Novac tot aștepta
                        Ca să-i vină Gruița;
                        Dar în zadar aștepta,
                        Că Gruia nu mai venea.
                        Atunci el ce mi-și făcea?
                        La un corb el poruncea
                        Și așa că mi-i zicea
                        - Corbule, puiuțul meu,
                        Țină-mi-te Dumnezeu!
                        Tu nu ești bun de lucrat,
                        Dară ești bun de zburat,
                        Du-te, -nciungiură țara
                        Și îmi caută pe Gruia,
                        Doară li-i putea afla,
                        Că eu bine te-oi ținea,
                        Carne de turc îi mânca
                        Și sânge du turc îi bea!
                        Atunci Corbul ce-mi făcea?
                        Aripile întindea,
                        Cu ciocul mi-și cloncănea,
                        Toată țara-nciungiura
                        Pân-pe Gruia mi-l afla,
                        La fereastră-i s-așeza
                        Și căuta și cloncănea.
                        Gruița Corbul vedea
                        Și bine mi-l cunoștea
                        Și din grai așa grăia
                        - Du-te tu la tatăl meu
                        Și spune-i că am zis eu
                        Să lase hodina toată,
                        Vină aici să mă scoată!
                        Și spune-i tătucului
                        Care-i gândul turcului,
                        Că pe vineri dimineața
                        Se gătesc să-mi ia viața;
                        Că funarii împletesc
                        Și bărdașii tot cioplesc,
                        Furcile îmi pregătesc.
                        Și vineri, la prânzul mare,
                        Mă vor scoate la pierzare!
                        Corbul, dacă auzea,
                        Aripile întindea,
                        În văzduh se ridica
                        Și la Novac se-ntorcea
                        Și așa că îi zicea
                        - Lasă cina la Domnul
                        Și cuțitul la focul,
                        Că-ți potopesc feciorul!
                        Că vineri de dimineață
                        Vreau să-i ia a lui viață;
                        Că funarii împletesc
                        Și bărdașii tot cioplesc,
                        Furcile îi pregătesc.
                        Și vineri, la prânzul mare,
                        Îl vor scoate la pierzare!
                        Novac, dacă auzea,
                        Ochii-n lăcrimi își scălda
                        Și din grai așa grăia
                        - Te mai scot o dată eu,
                        Chiar să-mi pierd și capul meu!
                        Apoi iute, cât gândești,
                        Țipa hainele domnești
                        Și-mbrăca călugărești.
                        Moș călugăr se făcea,
                        Armele și le-ascundea,
                        Murgul îl încăleca
                        Și îndată el pleca
                        Și la turci că se ducea.
                        Și așa că le zicea
                        - Bună ziua, turcilor,
                        Turcilor, voinicilor!
                        Auzit-am, auzit,
                        Lucru mie potrivit,
                        C-aveți un rob de pierzare;
                        Nu l-ați face de vânzare?
                        Că de cumva mi l-ați da,
                        Bucuros l-aș cumpăra
                        Și de cumva vi-i de dat,
                        Mie mi-i de cumpărat.
                        Și de-a fi cam tinerel,
                        V-aș da mulți galbeni pe el,
                        Ca să mi-l fac diecel;
                        Că la vreme de slăbie
                        N-are nime să mă ție
                        Și mi-a fi spre-ajutorie.
                        Ba, de n-ar avea cap greu,
                        L-aș învăța tot mereu,
                        Să rămână-n locul meu!
                        Turcii, cum îl auzea,
                        Toți din grai așa grăia
                        - Părinte, sfința-ta,
                        Noi robul nu ți l-om da,
                        Că nu-i neam de diecel,
                        Ci e neam de Novăcel!
                        Și nouă nu ni-i de dat,
                        Că pe el l-am judecat
                        Ca să fie spânzurat,
                        Că-i un mare blestemat.
                        Seamănă cu tatăl său,
                        Bate-mi-l-ar Dumnezeu!
                        Că de când s-a pomenit,
                        Tot așa ne-au prăpădit;
                        Că ne ținea drumurile
                        Și ne tăia capetele!
                        Novac, dacă auzea,
                        Turcilor că le zicea
                        - Dacă nu mi-l sloboziți,
                        Vă rog să nu-l potopiți
                        Până nu l-oi spovedi
                        Și de moarte l-oi găti!
                        Dar turcii se mânia
                        Că prea mult îi necăjea.
                        Atunci Novac ce-mi făcea?
                        Pozonarele-și vărsa,
                        Galbeni pe jos răsfira.
                        Turcii-a strânge se-ntrecea,
                        Iar Novac se întorcea
                        Și sabia ș-o scotea
                        Și pe toți turcii tăia,
                        Nici unul nu rămânea.
                        Apoi afară ieşea,
                        La temniță se ducea,
                        Unde era-nchis Gruia,
                        Lăcatele le rupea
                        Și pe Gruia îl scotea
                        Și din grai așa grăia
                        - Gruițo, copilul meu,
                        Tu faci tot de capul tău
                        Și n-asculți cuvântul meu,
                        Rău te bătu Dumnezeu!
                        Gruia noduri înghițea,
                        Dar nimica nu zicea,
                        Că el vina și-o vedea,
                        Apoi amândoi se lua
                        Și prin turci se întorcea
                        Și pe toți că mi-i tăia.
                        Pe unde Novac mergea,
                        Numai cu cotul cotea,
                        Uliți printre turci făcea.
                        Gruița mi-i abătea,
                        Iară Novac îi tăia,
                        Și turcii aşa pica
                        Cum pică vara iarba
                        Când o ajungi cu coasa.
                        Iar un turc cam bătrânel,
                        Vai de el, amar de el,
                        Se-nvârtea şi se codea
                        Și de Gruia se ruga
                        - Lasă-mă nevătămat,
                        Să duc veste la-mpărat
                        C-ai scăpat din Țarigrad!
                        Iar Gruia că-mi zicea
                        - Câine bătrân și spurcat,
                        Te-aş lăsa nevătămat,
                        Dar îi spune la-mpărat
                        Că de viteaz ai scăpat!
                        Apoi sabia trăgea,
                        Urechile îi tăia,
                        Nasul o țâră-i cârnea
                        Ș-apoi scăpat îl făcea.
                        Iară Gruia cu Novac
                        Se lua de după cap
                        Și se săruta cu drag.
                        Și lăuda pe Dumnezeu
                        Că i-a scăpat de la rău.
                        Ș-apoi ei că se lua,
                        Pe uliță că-mi pleca,
                        Multă blagă-și aduna,
                        Multe cară încărca
                        Și dincoace ei venea.
                        Cătră Țara Românească,
                        Fapta să ş-o povestească
                        La boieri ca dumneavoastră,
                        Dumnezeu să vă trăiască!
                        Și Novacii, cât trăia,
                        Tot mereu se veselea
                        Și la turci nu mai gândea!


 baladă populară culeasă de Gheorghe Cătană