Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Ion Păun-Pincio - Iubita mea

 
Ce dulce e scânteia ce mi-ai aprins în piept!
Cum inima-mi tresare spre tine când mă-drept!
Iubita mea, stea blândă, pierdută-n depărtări,
Tu mă abaţi din calea pustiilor cărări...
De-o rază de la tine mă simt iar mângâiat
Şi umbrele durerei slăbesc, se stîng treptat.

A jale-mi cată ochii pe tristele câmpii,
Aştept mereu, iubito, din neguri ca să-mi vii,
Să rătăcim alături... Din lumea lor să ies
Înduioşat în suflet, că tu m-ai înţeles...
Iar farmecul iubirei la plânsetul de vânt
Părea-va o poveste ce frunzele o cânt...

Iubita mea, stea blândă, pierdută-n depărtări,
Tu mă abaţi din calea pustiilor cărări...
Duios gândind la tine, rămân pierdut în loc,
Înmărmurind la gândul nespusului noroc...
Şi geana-mi rourează o lacrimă de dor:
Un sol, o întrupare a sfântului amor!
 
 

Ion Păun-Pincio - Toamnă

 
Se lasă toamna tristă de parcă-i ce din urmă...
Şi-n galbenă lumină, ca-n jurul unui mort,
Pustiu-i înfloreşte... O, toamnă, tu mă mângâi:
Singurătăţi deşerte şi eu în suflet port.

Din streşinile ude se scurg greoaie picuri:
Să-ntârzie sfârşitu-i, îi plâng la căpătâi...
Iar din frunziş porneşte lin freamăt de aramă,
Ca glasul stâns de clopot şi irosit pe văi.
 
 

Ion Păun-Pincio - În urma despărţirei

 
Mâhnit stă vestejitul crâng
Şi chinuit de vânt suspină;
Sub streşini presure se satrâng
Şi ciripesc încet – se-nchină...

Doi corbi din aripe grăbesc
Şi vin să mâie-n sat pe noapte,
Iar cântecele lor trezesc
Singurătăţile-ngheţate.

Un brad se scutură, şi curg
Iernatecele-i flori, puzderii –
Coboară gându-mi în amurg,
S-afundă-n lumile durerii...

*

Aşa era când ea s-a dus!
Acelaşi vânt şi frig afară –
Şi soarele-i tot la apus,
Numai durerea-i mai amară...

Şi, dus pe urma unui gând,
Un glas iubit parcă mă cheamă –
Şi parcă văd cum fluturând
Se pierde-n zare o năframă...

Şi nu ştiu cum – parcă mă sting,
Înmărmuresc în loc, departe...
Iar în târziu simţesc că plâng:
Au unde eşti? În care parte?
 
 

Ion Păun-Pincio - Biografie


Ion Păun-Pincio (17 august 1868, Mihăileni, judeţul Botoşani - 30 decembrie 1894, Bucureşti) este un poet. Tatăl său, Alexandru Păun, îndeplinise funcţia de subprefect în judeţul Dorohoi. Mama publicase înainte de căsătorie, sub semnătura Maria Cozmiţă, câteva texte prin revistele din Bucovina. Terminând şcoala primară la Mihăileni în 1881, Păun-Pincio începe liceul la Pomârla şi îl va continua la Botoşani. Este perioada în care îşi publică cele dintâi versuri în „Familia" (1888), apoi în „Drepturile omului", „Contemporanul" şi „Ilustraţiunea română". O vreme urmează cursuri liceale şi la Iaşi, unde, cuprins de o afecţiune subită pentru arta scenei, se înscrie şi în clasa de declamaţie a Conservatorului. Dar, covârşit de neajunsuri materiale, nu-şi poate termina studiile.

Într-o călătorie prin Italia, din 1892, îşi alege pseudonimul Pincio după numele unei celebre grădini din Roma. La începutul aceluiaşi an, s-a angajat telegrafist în Bucureşti. De aici e mutat la Brăila şi, după un timp, în comuna Piua Petrii, judeţul Ialomiţa. Intrat în conflict cu mai marii lui, îşi va da demisia, dedicându-se ziaristicii. Acum colaborează mai regulat la „Adevărul", „Adevărul ilustrat", „Arhiva", „Evenimentul literar", „Literatură şi ştiinţă", „Munca", „Munca ştiinţifică şi literară", la publicaţiile muncitoreşti îndeosebi, Păun-Pincio fiind atras în această vreme către mişcarea socialistă.

Dar tribulaţiile vieţii de slujbaş îi zdruncinaseră sănătatea. Nu rezistă decât câteva săptămâni în postul de casier la o berărie ţinută de I.L. Caragiale. Bolnav, se retrage la Brăila, să se îngrijească. Găseşte încă resurse de a răspunde cu entuziasm chemării revistei „Lumea nouă", care îi oferă o funcţie de redactor. Se prăpădeşte în urma unei banale infecţii. În 1948 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

Lirica, de o anume melodicitate, a lui Păun-Pincio, adunată postum, în 1896, este aceea a unui melancolic timid şi însingurat, pierdut în reverii sau urzind sfioase gânduri de dragoste. Poetul e un afectuos, de o duioşie aproape feminină. Peisajul cernit al amurgului, toamna, cu cerul plumburiu străbătut de umbrele sinistre ale corbilor, îi declanşează acestui senzitiv o stare apăsătoare de urât, de spleen (ca în poezia simbolistă) şi o melancolie tulburată, vag, de presentimentul morţii.

Prin atmosfera deprimantă provocată de spectacolul naturii în destrămare, Amurg, Dies irae (după Leconte de Lisle) sau Sfârşit de toamnă îl prevestesc pe G. Bacovia. Păun-Pincio este însă, în primul rând, un eminescianizant. Lirismul lui, în care răzbate sunetul pur al ingenuităţii, cuprinde totuşi atâta autentică simţire, câtă să nu facă din el un searbăd epigon. Versurile erotice, în care se percep inflexiuni folclorice, capătă uneori tonalitatea idilelor lui G. Coşbuc. E poezia de factură intimistă a unui confesiv, nu lipsit cu totul de umor şi nici de autoironie. Alteori, aplecându-se spre necazurile altora, întristatul nu se mai abandonează doar propriilor pătimiri. Deşi abulic, el întrevede în aceste clipe, ca singură cale de urmat, lupta.
Lirica lui socială este notabilă prin accentele de satiră. În afara unor articole şi a unor note critice, poetul a scris şi câteva schiţe, în care evocă anii copilăriei petrecute la ţară. Prozele sunt pătrunse de simpatie şi compasiune pentru cei sărmani, amărâţi şi năpăstuiţi. Câteodată mila se preschimbă în indignare sau într-o ironie acidă.


Opera

• Versuri şi proză, Bucureşti, 1896;
• Versuri, proză, scrisori, prefaţă de G. Diamandi, Bucureşti, 1911;
• Versuri, ediţie îngrijită de şi postfaţă N. Ionescu-Lazu, Bucureşti, 1946;
• Versuri, proză, scrisori, ediţie îngrijită de Andrei Rusu, prefaţă de I. Vitner, Bucureşti, 1955.